Mă simt îndatorat faţă de mărinimia unei sensibile cititoare. Mi-a trimis acum doi ani o scrisoare acasă. Mă ruga să-i explic, observînd că sînt un mare cititor, cum îmi procur cărţile şi, dacă le cumpăr, cum le depozitez. Mai am loc de ele în cameră? Nu mă sufocă? Nu mă strivesc sub teancurile din ce în ce mai mari? Mă grăbesc, ca întotdeauna, galant, să-i răspund rapid, cît nu se evaporează curiozitatea ei feminină. La mine doi ani sînt o nimica, un fleac, o... aia... o clipă mai lunguiaţă. Aşa că mă aşez prompt la masă şi o liniştesc pe loc. Desigur, cu timpul, s-au adunat mormane peste măsură de înalte, de periculoase, abia reuşesc să mă strecor printre ele ca să mă duc la toaletă. De aceea m-am gîndit să le vînd la anticariat, la kilogram sau la metru, dacă erau aşezate în rafturi. În felul acesta, mereu, cînd ies din casă, car cu mine nişte sacoşe uriaşe, stîrnind panică în jur, cea din mine fiind stopată de diazepame... (Diazepamele mi le procur numai cu reţetă şi în cantităţi mici, să nu mă ademenească diavolul la excese ce mi-ar putea fi fatale. O dată, fiind în concediu, scăpat de supravegherea soţiei şi a copilului, bucuros, era să mă sinucid, înghiţind un pumn de antinevralgice ce le luasem drept vitamina C, lucru ciudat fiindcă, în general, ştiu ce-i un supozitor!) În felul ăsta camera e mai suportabilă, dacă am fantezia să umblu cu bicicleta, umblu, nu mă opreşte nici un obstacol. Dacă sînt, deci, prea multe cărţile, le car cu o roabă. Am o roabă pe care o foloseam înainte drept scrînciob pentru fetiţă, atîrnînd-o, ingenios, de ramul unui copac foarte gros, probabil un castan, zic asta deoarece din el cădeau nişte bile cafenii, numerotate, rămînea cifra pe scăfîrlie cînd te picneau, te simţeai însemnat de Dumnezeu! Umplu roaba cu vîrf şi mă duc pe Lăpuşneanu... Oricum, chiar dacă nu iau roaba, înhaţ cîteva tomuri, la întîmplare (nu aleg, e mai nostim aşa), şi scap de ele. Nu mă tocmesc mult, uneori le dau pe gratis... O dată am ajuns să-i “împing” eu nişte zeci de mii anticăriţei mofturoase... ca să-mi ia un pachet cu volume de versuri... numai clasici... versurile nu se cumpără... sînt păguboase... prind ciupercă de la umezeală... îmbolnăvesc ungherele de romantism, lîngă ele se pupă pe gură clienţii, ameţesc, e nevoie uneori de Salvare!... tipa zîmbea languros, învîrtind un lănţişor cu clopoţel pe deget... pe urmă s-a scărpinat cochet sub fiecare sîn ruinat dulce în puloverul de culoarea roşu-incendiu...
Cîteva cărţi însă, necesare, dragi, le-am fişat. Cum le ştiu aproape pe de rost, îmi e de ajuns să citesc foiţa şi parcă aş lectura întregul. Apoi au început să mă deranjeze şi fişele. Ocupau şi ele un spaţiu ce l-aş fi dorit ozonat, frumos, cu plante înflorite exploziv în glastre. Atunci mi-a venit ideea să fac din toate fişele una singură. Memoria nu mă lăsase. Citeam hîrtia şi în minte se derulau: Război şi pace, În căutarea timpului pierdut, Omul fără însuşiri, Kafka, Dostoievski, Mann, Gogol, Enciclopedia Britanică, Pomicultura R.S.R., Eminescu în Ediţia Perpessicius, Mersul trenurilor, Cartea de telefoane, Cartea noilor coduri ale străzilor din România etc. Şi iată că şi fiţuica aceea mă încurca teribil. O singură frază, dacă făceam un mic efort, era îndestulătore. O frază? De ce nu un cuvînt! Un cuvînt?? De ce nu o silabă! O silabă??? De ce nu o literă! Şi uite că am ajuns să condensez tot ce-mi place la nebunie în litera G. De ce G? Păi ăsta era punctul G al lecturilor mele. Şi de ce aş mai scrie litera? O pot ţine minte! Da, G! E şi uşor de memorat. G de la Gineta, nu? Oricine îi ştie numele! Gineta dintr-a şaptea, eleva mai mare ca mine, pe care o iubeam cu disperarea celui dintr-a cincea... căreia i-am dăruit un raportor de aluminiu drept suvenir... şi dînsa a surîs atît de tristă... de amăgită... În felul acesta, simpatică cititoare, am scăpat de înghesuială, stress, depresie... În camera mea sînt doar eu, umilul dumneavoastră “cerşetor de cafea”. Scrieţi-mi. Răspund tot “La o nouă lectură”. Unul din pseudonimele mele e Alex!!!
