Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Îmbucurat, înnumărat... de Rodica Zafiu


Prefixul în-, ca mijloc al derivării verbale (mai ales parasintetice), este foarte bine reprezentat în limba română, chiar dacă productivitatea sa actuală e redusă. Mult studiat, în deceniile trecute, de lingvişti (Sextil Puşcariu, Iorgu Iordan, Flora Şuteu ş.a.), prefixul are o particularitate semantică şi stilistică interesantă: contribuie adesea la constituirea sensului verbal transformativ, aducînd unele nuanţe de intensitate, dar fără a fi indispensabil, fără a modifica fundamental semnificaţia. În limba veche sînt atestate frecvent oscilaţii între forme echivalente, cu şi fără în-: a întîlni/a tîlni, a întîmpla/a tîmpla etc. Multe dintre formele neselectate de limba literară s-au păstrat pînă azi în graiuri. Capitolul despre în- din tratatul Formarea cuvintelor în limba română (II, 1978) oferă un material lexical bogat, cuprinzînd şi unii termeni neînregistraţi în dicţionarele generale, dar atestaţi de atlasele lingvistice şi de glosarele dialectale: împanglicat, împudrat, a înforţa, a înmărita, a înruşina, a întermina, a întransforma etc. E general admis faptul că graiul muntenesc are o predilecţie pentru aceste forme; cînd tendinţa derivativă se aplică unor neologisme, efectul marcat dialectal este adesea comic. În romanul lui I.M. Bujoreanu, Mistere din Bucureşti (1862), procedeul apare, de pildă, într-o conversaţie popular-argotică destul de autentică, la crîşmă: „Ş-apoi cine poate tăgădui că Stănuţă vătăşelul şi baş-paznic de noapte al Batiştei nu este îndelicat cu toată lumea? – O să-ţi dea îndelicateţea pîn pele, zise cîrciumarul”. Muntenismele paşoptiste reapar, parodic, în Levantul lui Mircea Cărtărescu: „Părînd piepţeni trecuţi molcom printr-un păr împarfumat”. Evident, prezenţa sau absenţa prefixului a produs şi cuvinte diferite sau măcar specializări parţiale (a muia/a înmuia, a roşi/a înroşi etc.). Am arătat altă dată că frecvenţa prefixului e mare în limbajul religios (a îmbiserici, încreştinare, îndumnezeire, înduhovnicire, a se înstrăluci etc.), datorită caracterului conservator, cu trăsături arhaice şi populare, al acestuia.

În Limba română actuală (1948), Iorgu Iordan comenta pe larg conotaţiile sociolingvistice şi stilistice ale derivatelor de acest tip: „Cred că muntenii înşişi au deseori conştiinţa că formele cu în- sunt dialectale”; „Asupra unor exemple ca îmbucura, înmărita, împietrui, înnumăra şi altele asemănătoare nu stă, cred, nimeni la îndoială că n-au ce căuta, cel puţin în limba scrisă, dacă nu şi în cea vorbită a unui om cult” (p. 201). Ne putem întreba care este situaţia actuală, după o jumătate de secol, a acestor forme? Dintre cele deja înregistrate, pare să persiste, chiar în scris, a îmbucura: cuprins de altfel şi în DEX, ca regionalism, după ce dicţionarul academic (DA) îl tratase deja ca un cuvînt diferit de a bucura. Forma este probabil sprijinită şi de derivatul său impus în limba literară – îmbucurător - , ca şi de o anume presiune analogică, în măsura în care principalele sale antonime sînt prefixate: a întrista, a îndurera. E posibil ca unele apariţii actuale ale cuvîntului să fie ironice - “Parcă n-ar fi rău să îmbucure partidul cu marea sa experienţă şi înţelepciune” (EZ 2363, 2000, 1), sau afectat neaoşiste - „Mi-ai făcut o mare surpriză, Ama... prima steluţă de la tine mă îmbucură foarte...” (poezie.ro) „Sunt, acum, îmbucurat de frumoasele tale cuvinte” (ib.); altele par însă folosite spontan: „conform planurilor anterioare, adică cele aruncate presei spre a îmbucura mulţimea cu ele” (geocities.com); „te vei simţi liber să începi tot felul de activităţi noi care îţi vor îmbucura viaţa” (virtualarad.net); „C.T. a mai dat o veste care îi va îmbucura pe angajaţi” (ib.). Forma surprinde mai ales cînd apare în acelaşi context cu neologisme şi cu termeni străini moderni: „Un reportaj însoţit de câteva poze color. Pot spune că mi-a îmbucurat ziua. Şi mie, şi prietenilor în anturajul cărora l-am savurat şi l-am comentat” (cotidianul.ro; Timişoara); „a îmbucurat inimile noastre cu doua albume Worship” (radoos.com). Oricum, a îmbucura nu e un muntenism; atestat la Neculce, apare azi în alte pagini moldoveneşti: „fiu credincios al poporului, luminat şi îmbucurat de spicul de griu şi strugurul de poamă” (molddata.md); „Voievodul, îmbucurat, pune la cale mare pregătire” (balti.iatp.md). Uneori prezenţa sa poate fi explicată prin afinitatea cu stilul bisericesc: „acum împăcat, acum trudit, acum îmbucurat, acum trist cît muntele Golgotei“ (Ernest Bernea, Mic tratat de înţelepciune şi virtute, Cluj, Dacia, p. 137; citat reprodus dintr-o recenzie din Observatorul cultural).

Atestat mai de mult, necuprins în DEX, verbul a înnumăra apare, surprinzător, în contexte tehnice: „printre tehnologiile de vîrf se înnumără Desktop Communication” (ro.kde.org), „uneori când înnumără megii de ram mai dă şi câte un «Memory test failed»” (computergames.ro/forum); alteori, stilul este publicistic – “M.M. crede că în perioada postbelică au funcţionat patru canoane literare, I.S., în schimb, înnumără cu un steag mai puţin” (adevarul.kappa.ro) -, standard, vag bisericesc - „printre oaspeţi s-au înnumărat profesori universitari, studenţi şi numeroşi credincioşi” (saintparascheva.org). Se pare că formele neliterare cu prefixul în- nu s-au impus, nu s-au înmulţit, dar persistă.