Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica melancoliei:
Masacrul din bibliotecă de Ileana Mălăncioiu

Asa cum ati aflat, probabil, din presă, marti, 2o aprilie 1999, cînd s-au împlinit 110 ani de la nasterea lui Hitler, niste adolescenti mascati au pătruns în biblioteca de la Columbine high school din Littleton ( Colorado ) unde au omorît si au rănit zeci de persoane. Acesta este al cincilea măcel produs într-un liceu american în ultimii ani si el s-a soldat cu 25 de morti . 2 dintre agresori - care erau elevi ai aceleiasi scoli - s-au sinucis. Cercetările de pînă acum au scos la iveală faptul că făceau parte dintr-o grupare obsedată de moarte si violentă care îsi spune mafia în trench-coat, are vreo 20 de aderenti si atacă minoritătile, oamenii de culoare, precum si pe cei care practică sportul.
Presedintele Bill Clinton s-a declarat socat si întristat de acest măcel si a tinut să precizeze că prin el s-a produs cea mai importantă pierdere dintr-un liceu american, unde împuscăturile s-au înmultit dramatic în ultima vreme. În final el a spus că poate nu va fi capabil să explice niciodată ceea ce s-a întîmplat la Littleton.
Tragedia celor aflati în acea bibliotecă scolară la ora fatală ne-a socat si ne-a întristat pe toti, desi după bombardamentele din Iugoslavia, care n-au ocolit nici scolile, nici spitalele, nici cimitirele si n-au fost întrerupte nici măcar în noaptea de Înviere, credeam că nu ne mai poate soca nimic. Poate că tragedia asta nu m-ar fi obsedat totusi atît de tare dacă, după ce am luat act de ea, nu as fi urmărit talk-show-ul al cărui punct de plecare a fost publicarea în Adevărul a celebrului text de adeziune la interventia NATO în Iugoslavia si la oferirea spatiului nostru aerian pentru operatiunile sale ( intitulat Optiunea societătii civile într-un moment de cumpănă si semnat de aproximativ 80 de intelectuali, a căror listă începe cu Gabriel Liiceanu ) si a unui comentariu dur al acestuia ( intitulat Trocul sîngelui si semnat de Cristian Tudor Popescu ).
Voi spune, din capul locului, că eu cred că optiunea societătii civile este cea reflectată prin ultimele sondaje din care aflăm că 76 % din populatia tării se pronuntă în favoarea încetării imediate a bombardamentelor si a revenirii la masa tratativelor. Pentru că nimeni dintre cei bombardati într-un spital, într-un tren, ori într-un convoi de refugiati nu se mai poate consola cu gîndul că ar fi fost ucis din greseală. Iar adevăratul interes national - a cărui invocare de către cei mai convinsi internationalisti ai nostri ne face o deosebită plăcere - nu poate fi apărat legitimînd ori sprijinind o agresiune. Orice s-ar obtine pe această cale. Pentru că dacă Alianta Nord-Atlantică îsi încalcă statutul pentru a bombarda o tară care nu face parte din ea, nu avem nici o garantie că nu si l-ar putea încălca si pentru a bombarda una primită deja sub mult rîvnita umbrelă a sa.
Confruntarea dintre rationalul Gabriel Liiceanu (care, cel putin în prima parte a dialogului, s-a străduit să pledeze în favoarea bombardamentelor pe un ton calm si convingător, multumindu-se să-si bată din cînd în cînd adversarul pe umăr, zîmbind ironic către telespectator - si violentul Cristian Tudor Popescu (care a fost de la-nceput asa cum îi stă în fire, dar a tunat si a fulgerat împotriva bombardamentelor, pentru că n-au ocolit nici convoaiele de refugiati si mortii din cimitire) printr-o stranie coincidentă, s-a întîmplat să aibă loc în aceeasi zi cu masacrul din bibliotecă.Lucru care m-a făcut să revin la imaginile de cosmar văzute cu putin timp înainte si să mă-ntreb : dacă Bill Clinton ne spune că poate nu va sti niciodată să explice ce s-a întîmplat la Littleton, cum se face că poate să explice ce s-a-ntîmplat în Kosovo atît de bine încît a reusit să facă un om care gîndeste să nu mai aibă nici o îndoială ?!
După ce ni s-a spus că Rugova ar fi fost executat si că cele două coloane de refugiati nu ar fi fost bombardate de NATO, e greu să mai credem ce ni se spune. Cu atît mai mult cu cît si fără războiul informational la care asistăm, într-o zonă fierbinte, adevărul nu e usor de aflat. Masacrul de la Hebron nu ar fi fost atribuit în nici un caz unui evreu, dacă nu era descoperit fanaticul care l-a săvîrsit. Iar despre genocid s-a vorbit si la noi în decembrie l989. Fără îndoială, contează si un singur mort, iar cei care au tras în niste civili neînarmati nu pot fi scuzati pe motiv că nu au fost 60.000 de victime, asa cum s-a spus. Dar nu pot să nu mă gîndesc cum sînt folosite cifrele cînd vrea cineva să convingă prin ele. Numărul celor împuscati după disparitia odiosului a fost mult mai mare decît cel dinainte, dar asta nu i-a împiedicat pe americani să le dea undă verde rusilor să-l sprijine pe urmasul acestuia, cum am aflat din documentele de la arhivele SUA, apărute cu sapte ani mai tîrziu chiar în revista 22. Care, e cert că nu putea să încurce Vestul cu Estul,ca alte publicatii.
Dar să lăsăm aceste istorii si să revenim la confruntarea care a tinut toată lumea cu sufletul la gură. Inclusiv pe mine. Chiar dacă în capul meu peste masacrele care ar justifica bombardamentele se suprapunea în mod obsesiv masacrul din bibliotecă. Cînd n-am mai fost în stare să-înteleg ce se-ntîmplă, m-am scuzat în fata mea spunîndu-mi că e de vină obsesia aceea de care n-am reusit să mă eliberez si că oricum n-as fi avut cum să privesc acest spectacol la rece.Pentru că nu puteam să fiu ca românul impartial în raport cu cei doi combatanti, oricît de mult i-as pretui pe amîndoi.
în pofida tonului greu de suportat de către adversar adoptat în, cele din urmă, de ambele părti - sau poate chiar si datorită acestuia - confruntarea autentică la care am asistat s-a dovedit a fi mai mult decît necesară, de vreme ce se vorbeste despre ea infinit mai mult decît despre cea formală a sefilor de stat si de guvern aflati la jubileul NATO, unde nimeni nu se îndoia că bombardamentele ar constitui o binefacere. Fără îndoială, această confruntare a justificat riscul asumat de cei doi combatanti, numai că, din păcate, Cristian Tudor Popescu n-a reusit să-l scoată din sărite doar pe filozoful Gabriel Liiceanu, cu care pînă la urmă o scotea el la capăt, ci si pe ziarista Gabriela Adamesteanu. Care nu stiu dacă va apela din nou si la Justitie, dar tine să avertizeze populatia cum că prestatia din presă a redactorului sef de la Adevărul ar fi deosebit de dăunătoare. Pentru că pîrîtul, care este un scriitor apreciat de anumiti colegi ai săi, datorită structurii lui emotionale ar confunda nu numai presa cu literatura, ci si punctele cardinale.
Din aceste afirmatii s-ar putea deduce că anumiti colegi ai lui Cristian Tudor Popescu, dat fiind că ne place cum scrie un biet literat ca el, rătăcit în presă, n-am mai fi colegi si cu d-na Adamesteanu, care este o ziaristă pursînge. Îmi pare nespus de rău, dar ce-as putea face. Asta e situatia. Oricum, eu apreciez în mod deosebit prestatia sa din România liberă, prin care apără asa-zisa Optiune a societătii civile...Cu atît mai mult cu cît cred că n-ar fi exclus ca unele personalităti iscălite dedesubtul textului în discutie - pe care nu prea aveau cum să-l citească - să-i datoreze în întregime faptul că se află pe listă. Fac afirmatia aceasta gîndindu-mă cum era să mă trezesc eu în GDS, fără să bag de seamă, din initiativa d-nei Adamesteanu. Mai avea nevoie de un vot în sedintele Grupului si considera că trebuie să fac si eu ceva pentru dînsa, fiindcă m-a publicat. Cu privire la această publicare, ar fi de citat superbul text Fojgăieli doctrinare al lui Dorin Tudoran, pe care, dacă nu era vorba în el si despre mine, mi-ar fi plăcut foarte mult să-l comentez. Faptul că stim ce gîndesc si anumiti colegi ai nostri pe care nu i-am mai putut citi înainte de 1989 face parte oricum dintre putinele bucurii ale asa-zisei libertăti cîstigate prin ceea ce ne amintea textul colectiv la care m-am referit că s-a numit revolutia noastră. Libertate pe care, oricum as fi taxată, eu refuz să cred că Dumnezeu ne-ar fi dat-o pentru ca să poată avea NATO, sau cine stie cine, dincotro să bombardeze mai bine.