Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Masa encefalică de Sorin Lavric

Ţine de o fatalitate a breslei ca filozofii să fie în genere trişti. Dispoziţia lor de bază e de ordin apatic: privire melancolică absorbită în interiorul unui orizont deprimant. Rareori cînd dai peste un gînditor care, sărind peste pragul posomorelii cotidiene, poate cultiva umoarea unei euforii tonice. Şi la mijloc nu e doar luciditatea la care este osîndit prin natura disciplinei pe care o practică, ci un amănunt mai degrabă biologic: fiziologia gîndirii umane. Nimeni nu poate gîndi rîzînd în hohote sau ţopăind de bucurie. Firul filogenetic al speciei nu ne-a dat privilegiul gîndirii senine. Unde apare un gînd, acolo se iscă o tensiune. Tocmai de aceea gîndirea e un act iremediabil încrîncenat. Procesele subiacente pe care le presupune meditaţia duc inevitabil la încropirea unei mine îngîndurate. Aşadar concentrare, încordare, într-un cuvînt crispare. Mimica unui asemenea om îţi oferă orice altceva, dar nu o imagine veselă. Iar forma aceasta inestetică de liană contorsionată pe dinăuntru nu-l predispune spre frivolitatea nostimă a oamenilor entuziaşti. Cine vrea umor şi bună-dispoziţie nu trebuie să le caute în cărţile de filozofie.

Tocmai de aceea o carte ca cea a lui Pedro González Calero - o antologie de glume, anecdote şi parabole avîndu-i ca protagonişti pe filozofii lumii - o citeşti trecînd printr-o suită de stări contradictorii. E drept, pe alocuri te amuzi contemplînd bazaconiile de care sunt în stare filozofii, dar cel mai adesea gustul precumpănitor e cel al unei indispoziţii inexplicabile. E ca şi cum ai tresări de neplăcere văzînd cît de aiuriţi pot fi tocmai cei care şi-au făcut din gîndirea metodică un scop al vieţii. E ca şi cum ai asista la divulgarea unor detalii pe cît de picante pe atît de compromiţătoare, ca într-o şedinţă de autodemascare la capătul căreia toţi eroii cărţii ies micşoraţi şi ponegriţi. Iar drama cea mare este că cei înfieraţi au ceva burlesc: aerul buf al unor oameni mari care spun trăsnăi cu aerul cel mai serios de pe lume.

Şi atunci înţelegi de unde nemulţumirea iniţială: din faptul că toate personajele ajung în cea mai distrugătoare situaţie în care poate nimeri vanitatea unui gînditor: comicul involuntar. Oamenii aceştia nu sunt nostimi din neglijenţă sau din grabă, ci din orgoliu, din ambiţia de a da peste ultima explicaţie şi din trufia de a fi irepetabili. De aceea, toţi par nişte coloşi în miniatură. Raportaţi la coordonatele disciplinei lor, ei sunt de o impecabilă competenţă a sentinţelor rostite, pentru ca apoi, de cum sunt scoşi din graniţele filozofiei şi aşezaţi în matca firii lor omeneşti, majoritatea să se preschimbe în bufoni dovedind o nedorită virtuozitate comică. Jumătate din glumele şi anedcotele cărţii le citeşti cu un zîmbet amar. Nu pentru că nu ar fi amuzante, ci fiindcă subminează prestigiile celor încondeiaţi.

Dintre toţi, cei care lasă cea mai bună impresie sunt grecii şi orientalii. Grecii, fiindcă au statură morală, păţaniile lor avînd o bătaie etică, de critică sarcastică. Orientalii, fiindcă posedă acea spontană dimensiune sapienţială graţie căreia fac filozofie oarecum din mers, fără concepte şi fără trufii explicative. Dar, pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre, anecdotele se aplatizează şi spiritul lor se aşează pe orizontală: din morală, sapienţială sau sarcastică, filozofia devine trăsnită. Aşa se face că filozofii moderni, de la Hegel la Wittgenstein şi de la Descartes la Russell, fac figura unor apucaţi care, în ciuda genialităţii lor naturale, sunt încăpăţînaţi ca nişte copii. Şi orgolioşi ca nişte tauri. Impulsivul Wittgenstein se repede cu vătraiul la Popper într-un moment cînd, în cursul unei discuţii în contradictoriu, îşi pierde răbdarea. Mizantropul Schopenhauer îşi insultă cîinele ţipînd la el cu ură: "Fiinţă omenească ce eşti!", iar Charles Pierce, nemulţumit că William James i-a preluat termenul de "pragmatism", inventează vocabula "pragmaticism", pe care o consideră suficient de urîtă şi respingătoare ca nimeni să nu-i revendice paternitatea.

Dincolo de crusta mai mult sau mai puţin frivolă a anecdotelor, un cititor atent poate desluşi un mecanism al poantelor din carte: e vorba de crearea unui contrast între viaţă şi operă, între vorbă şi context, între temperament şi teorie. Multe glume se bazează pe tehnica autoreferenţialităţii (valabilitatea unei idei dispare în momentul în care e aplicată asupra ei înseşi) sau pe schimbarea contextului. De pildă, logica argumentului ontologic, atunci cînd nu este aplicată în cazul existenţei lui Dumnezeu, ci în cazul existenţei diavolului, îşi arată imediat precaritatea: "Sfîntul Anselm de Canterbury a propus în secolul al XI-lea faimosul argument ontologic pentru demonstrarea existenţei lui Dumnezeu. Conform acestui argument, pe care îl vom expune într-o formulare ceva mai rafinată decît cea a Sfîntului Anselm, existenţa lui Dumnezeu se deduce în mod necesar din ideea de Dumnezeu, care nu este alta decît cea a unei fiinţe perfecte. Aşa cum au semnalat însă ulterior mulţi filosofi, nu este posibil să se deducă existenţa unei fiinţe plecînd de la ideea despre acea fiinţă. Argumentul a fost parodiat în diverse forme. Una din ele a constat în folosirea unei variante a lui pentru a demostra inexistenţa diavolului, deoarece, fiind diavolul fiinţa cea mai imperfectă pe care ne-o putem închipui şi dat fiind că inexistenţa este o imprefecţiune, diavolul va trebui să aibă această impefecţiune şi, prin urmare, nu este posibil ca diavolul să existe." (p. 113) Concluzie pe care, fireşte, teologia creştină n-o poate accepta fără să-şi compromită întreaga viziune soteriologică, o viziune în care diavolul îşi are rolul lui bine stabilit. Iată cum aplicarea unei scheme de demonstraţie la un caz contrar duce la compromiterea schemei în întregul ei. Căci dacă Dumnezeu trebuie să existe, e obligatoriu ca, potrivit aceleiaşi scheme, diavolul să nu existe.

Convertirea unei preferinţe psihologice în demonstraţie logică este cauza multora din sofismele filozofilor. De pildă, pariul lui Pascal privitor la existenţa lui Dumnezeu e sprijinit pe subterfugiul psihologic al lui "e preferabil să...". E mai preferabil să credem în Dumnezeu decît să nu credem, deoarece în primul caz tot ne alegem cu ceva, pe cînd în al doilea caz nu avem nimic de cîştigat. Drama e că preferinţele umane nu au puterea de a influenţa universul.

Cele mai miezoase anecdote provin din lumea asiatică. Fiecare poantă seamănă cu o parabolă al cărei sens cade în sarcina cititorului să-l descifreze. "Un chinez foarte sărac visează o sticlă de licoare de orez. Plin de dorinţă şi speranţă, aprinde o lampă cu spirt şi pune licoarea la încălzit. Tocmai în acel moment se trezeşte, îşi dă seama că nu are nici o licoare şi se vaită: ŤFir-ar să fie, dacă aş fi băut-o rece aş fi avut timp să o înghit înainte de a mă trezi.ť" (p. 104)

Dintre moderni, subiectul predilect al anecdotelor este Schopenhauer. "În ultimii ani ai vieţii, Schopenhauer a început să se bucure de o anumită recunoaştere intelectuală. A ajuns să se apropie de el şi un profesor universitar de filozofie, pe care, desigur, l-a expediat într-o manieră mai curînd brutală, sugerîndu-i că după ce a fost luminat de el, ar trebui să facă acelaşi lucru pe care îl fac scorpionii cînd văd lumină şi nu găsesc refugiu în întuneric: să-şi înfigă coada otrăvită în propriul corp. Acel profesor nu era, probabil, la curent cu profunda aversiune pe care o resimţea Schopenaheur faţă de breasla profesorilor universitari. Aceasta era atît de mare, încît a spus că nu îi era teamă să ajungă hrană pentru viermi după moarte, dar îi era în schimb teamă ca opera sa spirituală să nu fie distrusă de profesorii universitari de filozofie." (p. 180)

Schopenhauer este urmat îndeaproape de Wittgenstein, alt caz privilegiat în materie de vorbe sau scene memorabile. "Cînd Carnap a publicat Construcţia logică a lumii, o carte despre care autorul ei recunoştea că a scris-o rămînînd îndatorat din punct de vedere intelectual lui Wittgenstein, acesta din urmă l-a acuzat că i-a plagit ideile şi a comentat sardonic: ŤNu îmi pasă că un băieţel îmi fură merele, dar mă deranjează atunci cînd spune că eu i le-am dat.ť" (p. 225) În fine, orgoliul lui Ortega Y Gasset nu scapă nici el nepedepsit: "Cînd s-a instalat cea de-a Doua Republică, Ortega a devenit principalul reprezentant, în Parlamentul din 1931, al Grupării în Slujba Republicii, formată mai ales din intelectuali. Acest lucru, împreună cu tonul cult şi inteligent al discursurilor sale, l-a făcut odată pe Indalecio Prieta să exclame în momentul în care filosoful se pregătea să ia cuvîntul: ŤAtenţie, domnilor, vorbeşte Masa Encefalicăť" (p. 200)

În concluzie, o carte amuzantă, pe alocuri maliţioasă, a cărei lectură poate oferi clipe plăcute în acest sfîrşit de an.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara