Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Martorul necesar de Tudorel Urian

In anul 2005, la Ierusalim, Leon Volovici m-a prezentat faimosului romancier israelian Aaron Appelfeld (originar din Bucovina) ca "un critic literar România". Scriitorul m-a măsurat din cap până în picioare preţ de câteva secunde, după care a rostit dubitativ, cu o faţă aproape tristă: "Nu, nu aveţi cum să fiţi critic literar. Spuneţi-mi că nu sunteţi critic literar". Cum nici eu nu am o părere grozavă despre mine, mă pregăteam să-i spun că într-adevăr, nu sunt critic literar, mai degrabă un fel de gazetar care îşi mai dă cu părerea despre cărţi. N-am apucat însă să mai spun nimic pentru că prietenul meu Leon mi-a sărit în ajutor spunându-i că ba da, sunt critic literar care am făcut, am dres, am scris... Aaron Appelfeld m-a cântărit din nou din priviri cu o mină neîncrezătoare, după care i-a şoptit prietenului meu: "Imposibil să fie critic, uite ce figură de om cumsecade are". Apoi, s-a întors spre mine, mi-a spus cu voce tare, "domnule, arăţi ca un om de treabă ("kind man"), cum poţi să fii critic literar?" şi a izbucnit în râs.

Gluma prozatorului israelian mi-a revenit obsedant în minte la sfârşitul lecturii excelentei cărţi a lui Gabriel Dimisianu Oameni şi cărţi. După criteriul lui Aaron Appelfeld, nici Gabriel Dimisianu nu ar avea vreo calitate care să justifice un eventual statut de critic literar. Om de o civilitate impecabilă, niciodată dispus să-şi facă publice resentimentele, generos şi diplomat cu cei din jur, Gabriel Dimisianu nu are nimic din criticul sperietoare, a cărui intrare în arenă declanşează panica între scriitori. Aceasta nu înseamnă însă că analiza sa nu ar fi obiectivă sau că ar face concesii lipsei de valoare. Dimpotrivă. Adept al principiului enunţat de Mihail Kogălniceanu în programul revistei "Dacia literară", Gabriel Dimisianu are mereu în vedere cartea, realitatea textului, nu persoana autorului. Iar la nivelul cărţii, găseşte mai profitabil să pună în evidenţă elementele valoroase, cele care îi aduc un profit cititorului, decât să-şi exerseze la nesfârşit sarcasmul vânând imperfecţiunile mai mici sau mai mari. Deloc atras de spumă şi jocuri de artificii, Gabriel Dimisianu este un critic de cursă lungă, pe judecata căruia se poate conta la scara istoriei literaturii. Gândirea sa este una a nuanţelor foarte fine, pentru unii insesizabile, în care faptul relevant este scos la suprafaţă, chiar şi atunci când judecata comună l-a îngropat sub multe dale de beton. Dacă tot se vorbeşte de revizuiri în literatura noastră postbelică, un critic precum Gabriel Dimisianu, lipsit de pasiuni teribiliste, care ştie multe (sunt foarte tentat să scriu că ştie totul) despre autori şi circumstanţele în care şi-au publicat operele, este poate cel mai în măsură să le facă.

Gabriel Dimisianu este Monsieur literatura română postcomunistă. De la începutul anilor '50 încoace, ca student al Facultăţii de Litere şi apoi din redacţiile celor mai importante publicaţii de specialitate ("Gazeta literară" "Amfiteatru" şi România literară") i-a cunoscut pe toţi eroii mari şi mici, pozitivi şi negativi ai literaturii române. Mai bine de 55 de viaţă, trăită în mijlocul literaturii, în care a fost contemporan cu toţi, începând cu Sadoveanu, Arghezi Bacovia, Blaga, Camil Petrescu, Vianu, Călinescu, Ralea, Perpessicius, Gala Galaction, Victor Eftimiu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu şi terminând cu Luminiţa Marcu, Marius Chivu sau Cosmin Ciotloş. I-a cunoscut pe toţi, le-a citit articolele şi cărţile în contextul strict al apariţiei lor, le-a ştiut atitudinile şi faptele în exact momentul producerii lor. Dincolo de mituri şi de locuri comune, istoria literară postbelică este pentru Gabriel Dimisianu experienţă concretă de viaţă. De aceea, mărturia sa este cu adevărat nepreţuită.

Volumul Oameni şi cărţi este o combinaţie de memorialistică şi jurnal. Cea mai mare parte a cărţii reproduce textul volumului Amintiri şi portrete literare, la care autorul adaugă câteva texte inedite şi un eşantion de 60 de pagini dintr-un jurnal, a cărui primă notaţie este din 3 ianuarie 1992.

Textele de evocare din prima secţiune sunt, în cea mai mare parte, exerciţii de admiraţie, dar şi mostre de chibzuită judecată asupra faptelor unor oameni, într-o perioadă foarte complicată a istoriei. Astăzi totul se judecă în alb şi negru, nimeni nu mai pune în balanţă contextul epocii respective. Pentru tinerii cu veleităţi literare, aflaţi în plină epocă a terorii pe băncile facultăţii, cu spiritul justiţiar specific vârstei, cedările celor mari erau prilej de aspre comentarii reprobatoare. Jumătate de secol mai târziu, punând în ecuaţie toate datele momentului respectiv judecata se nuanţează sensibil. Scrie Gabriel Dimsianu în anul 2002: "Iar când s-a întâmplat ca vreunul dintre ei (marii scriitori interbelici - n.n.) în anii târzii să cedeze presiunilor politice şi să comită unele acte de conformism, faptul l-am resimţit dureros şi l-am privit reprobator. La fel ca şi alţii din generaţia mea, dispuşi repede să condamne ceea ce li se părea că reprezintă o dezangajare sau chiar o trădare. Azi văd lucrurile altfel. Trebuia să avem mai multă înţelegere pentru cedările, de altfel minime, ale unor oameni care trecuseră prin cumplite încercări de care noi, totuşi, fuseserăm scutiţi. Să nu judece nimeni pe alţii pentru slăbiciunile lor dacă nu a făcut el însuşi mai întâi, în aceleaşi condiţii, dovada tăriei." (p. 52) Primii ani ai deceniului şase din secolul XX au reprezentat cu adevărat, la nivelul politicii oficiale, o Siberie a literaturii. Mulţi dintre marii scriitori interbelici erau puşi la index, cerberii regimului vegheau la puritatea dogmei, o idee greşită putea duce la consecinţe dintre cele mai nefaste pentru cel în cauză. Într-un asemenea climat de teroare ideologică este limpede că cei care predau la Facultatea de Litere nu puteau fi decât nişte oameni foarte siguri pentru regim, conştienţi, în acelaşi timp, că se află sub o permanentă supraveghere. Chiar şi aşa unii dintre ei (prezenţi în presa timpului cu articole cât se poate de dogmatice în spiritul realismului socialist) ştiau să le transmită studenţilor acele semnale discrete menite să-i facă să înţeleagă faptul că valoarea se află în altă parte. Ovid S. Crohmălniceau şi Paul Georgescu sunt doar două dintre personajele care, zugrăvite de Gabriel Dimisianu îşi nuanţează mult profilurile tradiţional acceptate. De altfel, atunci când evocă oamenii care i-au marcat tinereţea, criticul de azi retrăieşte vârsta respectivă, cu emoţiile, spaimele şi formidabila ei putere de admiraţie. Şi astăzi, după mai bine de jumătate de secol se simt în scrisul lui Gabriel Dimisianu fiorii întâlnirii cu Arghezi sau cu Gala Galaction.

Marea revelaţie a volumului Oameni şi cărţi o constituie însă, fără îndoială, cele 60 de pagini de jurnal. Ele alcătuiesc un excelent portret al criticului la maturitate, cu toate îndoielile, şovăielile, plictiseala, oboseala care se ascund adesea în spatele unui om, în fond, despre care mulţi cred că este doar o performantă maşină de citit cărţi şi de scris despre ele. Cu mult umor şi fineţe scrie Gabriel Dimisianu despre lipsa de inspiraţie, acea migrenă a creatorului de care nu cred să fie cineva care să nu fi fost lovit când îi era lumea mai grabă: "Am de făcut un articol pentru Lettre Internationale şi amân, mereu amân să încep. De ce? Pasă-mi-te pentru că nu găsesc pixul cu pastă neagră. Unde s-o fi rătăcit? Caut acel pix şi nu-l găsesc, amânând cu această căutare să încep articolul pentru care de fapt nu am nici o idee. Numai locuri comune despre "criza cărţii" îmi vin în cap, am mai tras de ele şi eu şi alţii şi n-am nici un chef să răsucesc fraze lemnoase" (p. 334). Alteori, scrisul este amânat pentru că încep ştirile la televizor. Orice pretext este bun atunci când obligaţia de a scrie devine exasperantă. Chiar dacă nu-şi asumă lenea cu superbie, ca Al. Paleologu sau Camil Demetrescu, Gabriel Dimisianu nici nu se consideră complet imun la aceasta. Să fie vorba doar de un bolnav închipuit?: "Nu-mi merge scrisul. Zilele trecute l-am auzit vorbind despre lene la televizor pe Camil Demetrescu, un personaj extraordinar. Impresionantul bătrân, fost deţinut politic, hiperinteligent, se autotaxa drept leneş. Şi eu sunt. Sunt într-adevăr? De fapt sunt leneş la scris. Poate nici nu e lene, poate e doar crispare în faţa scrisului. Dar e şi lene, ce mai încoace şi încolo." ( p. 321) Fiecare însemnare din acest jurnal are un mic tâlc, o revelaţie a ei, funcţionează ca o proză. Bine ar fi dacă Gabriel Dimisianu ne-ar face într-o zi surpriza publicării unui jurnal întreg.

Oameni şi cărţi este depoziţia lui Gabriel Dimisianu despre ultima jumătate de secol din istoria literaturii române. Un martor esenţial, lucid şi imparţial, care ştie multe, aşa cum puţini mai avem în ziua de azi. Dacă s-ar face vreodată un proces al comunismului, pentru corecta judecată, am avea nevoie de mărturia unor oameni ca Gabriel Dimisianu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara