Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Martha Bibescu în 1938 de Z. Ornea


Am scris acum cîteva săptămîni bune despre un jurnal al Marthei Bibescu din 1915. Imediat după aceea, m-a încunoştiinţat telefonic un stimat coleg de breaslă, dl D-tru Hîncu, că a editat, şi el, un jurnal al scriitoarei, din 1938. Mi l-a trimis, l-am citit de îndată şi pot să spun că e mai percutant şi bogat în bune informaţii decît precedentul amintit.
Născută în 1898, ca fiică a lui Ion Lahovari, mare moşier şi om politic (a fost ministru al Agriculturii şi Domeniilor, în 1912-1913 în guvernele Carp şi Maiorescu), mama ei fiind o Mavrocordat. Părinţii au trimis-o de la vîrsta de doi ani, la Paris, unde a trăit, a studiat şi şi-a desăvîrşit educaţia. S-a măritat, tînără, cu prinţul George Valentin Bibescu, fiul fostului domnitor muntean, om de lume, industriaş şi pasionat în ale aviaţiei. Căsătoria lor (au avut o fiică, Valentina) nu a fost fericită, soţul înşelînd-o constant, încît, cei doi oameni de lume, au convenit să-şi trăiască, fiecare, viaţa. În România, cînd poposea, avea două celebre castele, cel de la Mogoşoaia şi cel de la Posada, başca apartamentul din Bucureşti şi cel de la Paris. A debutat, în 1908, fireşte la Paris, cu proza Les nuits paradis, premiată de Academia Franceză. Şi aşa a apărut scriitoarea, autoare a mai multor scrieri romaneşti îndoielnice ca valoare estetică. Dar era o femeie de lume, făcîndu-şi veacul prin saloanele simandicoase ale vremii, cucerindu-şi, prin frumuseţea tulburătoare şi manierele distinse, conlocutorii. A avut amoruri, prin lumea înaltă, de tot felul, în 1909 întreţinînd o prietenie amoroasă cu chiar Kronprinţul Germaniei, cu care a păstrat relaţiile, devenite amicale, pînă tîrziu, cînd, în Germania, s-a instalat hitlerismul şi fostul Kronprinz era un abia îngăduit, mereu ameninţat să fie arestat. Tot peregrinînd prin atîtea saloane distinse, văzîndu-se cu atîta lume suspusă şi tot colportînd - şi la cerere - informaţii, de fapt Martha Bibescu a fost, direct spus, şi o spioană. O spioană de rang înalt. Dar o spioană, slujind - ce-i drept - mereu cauzele bune. Fireşte că, potrivit unui obicei din vechime al exilului românesc, le detesta efectiv pe cele două conaţionale scriitoare din Paris: Ana de Noailles şi Elena Văcărescu (pe cea de a doua o numea de-a dreptul "vaca"). Dar, repet, era primită peste tot şi prezenţa ei era o onoare pentru amfitrion. Cele două războaie mondiale le-a petrecut la Bucureşti, împărţindu-şi timpul între cele două castele şi vizite suspuse din mediul diplomatic. Dar izbutea, chiar atunci, să călătorească şi să strălucească prin saloane. Ultimul război a fost mai greu. Parisul era ocupat de nemţi, Anglia mereu bombardată, încît a fost nevoită să stea, cam desţărată, în România, şi ea bine angrenată, de Antonescu, în conflagraţie alături de Germania hitleristă. Ar trebui depuse stăruinţe pentru a-i republica amintirile politice, al căror manuscris, apărut la sfîrşitul anilor şaptezeci, la Editura Politică, a fost aspru cenzurat. Ar trebui, cred, republicat, manuscrisul aflîndu-se, poate, în arhiva regretatului meu prieten Cristian Popişteanu sau în altă parte. Dl. D-tru Hîncu ar trebui să-şi asume o astfel de responsabilitate de mare interes.
Acest "jurnal berlinez" e, cum spuneam, din 1938. Şi însemnările se datorează vizitei făcute în Berlin, unde soţul ei, George Valentin Bibescu, în calitatea sa de preşedinte al Federaţiei Aeronautice Internaţionale, trebuia să onoreze congresul programat, în acel an, la Berlin. Iar regimul hitlerist, cu preocuparea sa războinică pentru aviaţie, a ţinut să facă, cum ştia, onorurile de gazdă. Martha Bibescu şi-a însoţit, desigur, soţul, participînd la greoaiele recepţii, dar încercînd, totodată, cît se mai putea, să revadă vechi cunoştinţe şi să reînnoadă ceva din legăturile mai vechi cu diplomaţi occidentali acreditaţi în capitala Germaniei naziste. Şi cum putea să nu se reîntîlnească, după un sfert de veac, cu Kronprinţul, care, s-a întîmplat, continua să trăiască în Germania? A aranjat, cu persoane politice suspuse, mai întîi o convorbire telefonică foarte discretă, în care, spirituala vizitatoare a înştiinţat, cu umor că, şi în rochie de seară, arată ca o Grossmutter. O maşină a fostului Kronprinţ (fiul lui Wilhelm al II-lea) vine, la ora stabilită, să o ia la reşedinţa acestuia. "Un bărbat în livrea, uşa joasă a intrării ce se deschide şi numaidecît, în deschizătura sumbră a casei sale, dată în lături spre lăuntrul vieţii, şi încă neluminată, iată-l în picioare, îmbrăcat tot în alb, parcă spoit cu var de sus pînă jos, inclusiv părul; aceeaşi prelungă siluetă, elegantă, dreaptă, cu gîtul lung, cu micul chip ascuţit, cu ochi albaştri, bridaţi, atît de aproape de ivirea nasului mic, nasul ascuţit al Marelui Fritz, cu un aer ironic, fini mîini mici, picioare sprintene, statura înaltă şi uşoară, acelaşi, doar cu douăzeci şi cinci de ani mai mult; douăzeci şi cinci de ani invizibili, căci părul îi era gri argintat şi la tinereţe, iar acum pare să fi fost doar pudrat ca pentru bal mascat. Abia apoi văd şi amănuntele, epoleţii aurii, steaua ce ţîşneşte din gîtul drept în loc de cravată, mica claviatură a decoraţiilor pe uniforma de pînză, uniforma de vară. Prima impresie e ca o străfulgerare. Un tînăr înalt, alb de sus şi pînă jos. Iar eu îmi repet în străfundurile memoriei: Măcelarul de la Verdun, spaima lumii, asta a fost bărbatul ăsta în alb, tînărul ăsta, vechiul meu prieten, făgăduială de veşnică amiciţie, în ciuda tuturor, făgăduiala de a rămîne puri, de neatins. O planetă de care se va aminti". În casă, unde se vorbea engleza, doar un singur personaj, un aghiotant. "Toată suita redusă la acest ins. Simbol a ceea ce a fost". Şi după ce află statutul obscur al Kronprinţului, abia tolerat, acesta brusc, exclamă: "Ce-i mai plictisitor la omul ăsta (aluzie la Hitler) e că n-are simţul umorului. Înghite orice, dacă e lăudat. Lauda nu-i e nicicînd destulă. Iar Goebbels întrece măsura (aici face un gest). Deci îl detestă". Se plînge că, deşi general, nu e invitat la nici o manifestare publică. Şi prinţesa Bibescu, meditînd, îşi spune că "excesul de naţionalism e totdeauna dovada unei profunde nemulţumiri de sine. Inşii respectivi se afirmă în numele naţiunii lor şi cînd îşi dau seama că nu
şi-au făcut prieteni, folosindu-se de subterfugii, de cel mai mărunt german, se înfurie şi afirmă că sunt cel mai mare popor din univers". Curînd acest exces de naţionalism şi de convingere că germanii sînt poporul arian hipersuperior va însîngera Europa, copleşind-o cu cruzimi neproduse nici în Evul Mediu. Şi Martha Bibescu gîndeşte cu fiori, la viitorul ei cînd, în vizită în România, Kronprinţul şi fratele său au avut cu ea, pe puntea unui vas, o discuţie ademenitoare. S-au mai revăzut de cîteva ori şi Kronprinţul, edificat, îi mărturiseşte îngrijorat: "Acum dînsul (Hitler, n.m.) a trecut la reînarmare. Vechea armată a fost readusă la viaţă. El (actualul guvern: Hitler, Göring etc.) au dat poporului tot ce acesta şi-a dorit. I-au dat Renania şi înarmare. Acum îi dau Anschluss-ul. Personal, cred că pînă la urmă acesta o să fie o piatră care o să ne rămînă în gît; dar, evident, asta e o problemă politică şi ei nu înţeleg. Nu-şi dau seama ce înseamnă. Sunt capete pătrate". Şi: "Hitler ăsta lucrează mai ales ca o gumă de şters... Hitler desfiinţează unul după altul paragrafele tratatului de la Versailles". Mărturiseşte că ar voi să revină în România. Dar, azi, imbecilii şi nebunii care conduc Germania, vor să ajungă ei mai întîi, fireşte ca ocupanţi. Ultimele cuvinte rostite de Kronprinz: "Şi dacă ar şti ce ţi-am spus azi m-ar expedia într-un lagăr de concentrare".
Fireşte, capul de afiş în acest jurnal berlinez din 1938 e Hermann Göring care, ca aviator ce era, şi mai marele aviaţiei germane în reconstrucţie rapidă, era amfitrionul Congresului Internaţional de Aeronautică. Primeşte oaspeţii de vază, dîndu-le o recepţie, în castelul său Karinhall. Toţi oaspeţii prezenţi îl aşteaptă, deşi cuviincios ar fi fost invers. În sfîrşit, apare: "E numai în cămaşă, dar ce cămaşă! Şi ce braţe". Soţul ei o informează rapid, văzîndu-i descumpănirea, că e uniforma lui Göring de mare maestru de vînătoare. "Cămaşa e de un alb strălucitor iar mînecile-i largi fac falduri, ca bluzele ţărăncilor transilvane. Ceea ce mai adaugă ceva la nota de feminitate pe care am remarcat-o prima oară, la aerul de slujnică uriaşă care-l face să semene cu mătuşa Bebe Starojinska care, la rîndul ei, semăna cu mareşalul Ney devenit bucătăreasă. În timp ce ne arată casa, am tot răgazul să studiez amănunţit omul. Mă folosesc de lornieta de buzunar, "the famous blake Hopper", pentru a privi mobila, tablourile, piese rare, toate bogăţiile pe care ni le arată şi, în acelaşi timp, căutătura-mi ascuţită, sigură şi redutabilă se plimbă în trecere asupra persoanei lui, din care nu-mi scapă nimic. Şi văd: peste uimitoarea cămaşă se încrucişează o vestă verde, de stofă aspră, o jiletcă de vînător, croită din ceea ce ei numesc jägersstoff. Această jiletcă verde e butonată cu colţi de animal, galbeni, ascuţiţi, fioroşi. Nu ştiu cărei fiare au aparţinut. Va trebui să întreb. Dar, fără să vreau, găsesc că această podoabă de dentist e respingătoare. Astfel îmbumbată, jiletca prăzulie e încinsă cu o uluitoare centură care dezvăluie pasiunea pentru avuţii palpabile şi sunătoare a noului Heliogabal. Căci centura e de aur, de aur veritabil şi alcătuită dintr-o succesiune de frunze de stejar din aur fin, cizelat. Din Rheingold, aurul Rinului. Aşadar, şoldurile lui Göring sînt încinse cu aurul Rinului. Frunza de stejar, simbol al forţei, înconjurînd şoldurile lui Hermann Göring. Ce simbol, o Loreley! De această uimitoare centură aurită, însoţită de buna-i faimă, atîrnă un pumnal de aur cu mînerul de asemeni cizelat. Croit pentru a servi la mistreţi, care mă face să mă minunez că gazda noastră se împodobeşte cu el în casă şi cînd e vorba doar să ne servească ceaiul! De ce o asemenea armă? De altfel, mă întreb în gînd, de ce tot acest unicat extraordinar care se numeşte Göring şi care nu poate fi explicat decît prin sufletul german şi numai prin el. Cum o ia înainte în faţa fiecărei uşi, "leading the way", am tot răgazul să-i studiez silueta, mersul, spatele, fără a fi stingherită de luciul magnetic al ochilor lui albaştri înfundaţi în orbitele adînci, întunecate. Toată frumuseţea omului e în ochii lui, dar urîţenia e amplu răspîndită pe tot restul. Văzut din spate, e de un caraghioslîc de necrezut. Ar putea fi succesul unui circ. E un marţafoi şi memoria îmi aminteşte de atitudinile şi felul de a fi al lui Zufall (fostul ei valet, n.m.). Pantalonii prăzulii, de aceeaşi culoare cu jiletca, se umflă pe fundu-i enorm, fără a-l ascunde, ci mai degrabă subliniindu-l şi cad pe nişte glezne nu prea groase, disproporţionate faţă de tot restul iar ceea ce urmează, gleznele-i fără vigoare, sunt îndesate în nişte botine de o incredibilă ineleganţă şi, printr-un rafinament inspirat de nu ştiu ce sucub vicios scăpat din Noaptea Valpurgiei, ciorapii ce-i acoperă gleznele subţiri sînt nişte ciorapi feminini de mătase bej. Nu-mi vine să cred lornietei. Mă uit stăruitor de mai multe ori. Se poate? E cu putinţă? Această găselniţă a geniului comic ce pare să dirijeze de departe şi de sus toată tărăşenia asta! Acest mare maestru de vînătoare, acest ins sever care ne primeşte cu pumnalul la brîu, cu pieptul înstelat cu colţi de fiară smulsă din boturi de animale ucise de spada lui se termină brusc prin nişte cioturi bicisnice îmbrăcate într-o reţea de mătase subţire. Nu pot să-mi viu în fire. E ca şi cum aş fi descoperit, în acelaşi timp, slăbiciunea forţei de care nazismul face paradă". Acest nemaipomenit portret al lui Göring dezvăluie, cum şi precizează, slăbiciunea grotescă a forţei nazismului. Şi Göring era, cum se ştie, al doilea om în Germania hitleristă care, peste un an, zvîrlind cît colo uzanţele lumii civilizate, va provoca măcelul celui de al doilea război mondial.
Dl Dumitru Hîncu a tradus şi adnotat excelent acest jurnal al Marthei Bibescu. I-a adăugat o addendă alcătuită din cîteva studii şi eseuri ale d-sale legate, toate, de personalitatea fascinantei Martha Bibescu. E o ediţie care merită citită. Martha Bibescu, Jurnal berlinez '38. În româneşte, note şi Addenda de Dumitru Hîncu. Editura Vivaldi, 2001.