Într-un articol recent din „The Telegraph“ ne-a atras atenția un articol extraordinar și minuțios scris despre balerina Alina Cojocaru și spectacolul Giselle de la English National Ballet. Suntem obișnuiți cu tonul elogios al criticilor de specialitate și al profesioniștilor din lumea dansului atunci cînd scriu sau fac aprecieri și comentarii în jurul personalității Alinei Cojocaru. O carieră excepțională, har și devoțiune, o exemplară forță de muncă, o conduită rară pe oricare dintre scenele mari pe care a evoluat la superlativ. Citind și această foarte recentă cronică din importantul ziar londonez ne bucurăm pentru încă un rol în care strălucește balerina Alina Cojocaru și nu putem să nu ne amintim, însă, cum a fost alungată din trupa Operei Naționale din București. Gesturi brutale, lezante, iresponsabile care ne vor urmări mereu și care, în principiu, nu ar trebui să aibă nici o tangență cu arta.
Miercuri seara, la London Coliseum, senzația de exceptional devenise aproape palpabilă.
Peste tot, în public, chipuri cunoscute: deși nu-s deloc un priceput vânător de celebrități, mi-au sărit în ochi Sophie Okonedo, splendida vedetă de film și televiziune, Kaya Scodelario, vedeta serialului pentru adolescenți „Skins”, prezentatorii TV Phillip Schofield și Fiona Bruce, Millie Wilkinson și Hugo Taylor, cunoscuți din serialul „Made in Chelsea” și, aș putea jura, supermodelul Jodie Kidd.
Adevărata strălucire, însă, venea din scenă.
Evenimentul era premiera cu Giselle, spectacol aflat în mod tradițional în repertoriul English National Ballet, reluat pentru prima oară din 2010 încoace. Desigur, nu vorbim aici despre adaptarea de o curajoasă modernitate a lui Akram Khan, de anul trecut, ci de versiunea creată în 1971 de către Mary Skeaping, al cărei scop principal a fost să se apropie cât se putea de mult de versiunea de la Paris, din 1841, a acestei capodopere gotic-romantice, păstrând însă, în mod deliberat, și adăugirile apărute pe parcusul multelor decenii.
Reprezentația este una frumos desenată, de un dramatism acaparant și cu adevărat diferită – cu toate că povestea este esențialmente identică – de spectacolul poate mai familiar, și el o interpretare de mare clasă, de la Royal Ballet. Aici regăsim pasaje suplimentare, abordări piezișe ale anumitor personaje, un început de Act II mult mai cuceritor, și, tot în partea a doua, o senzație fermecătoare, indusă de imaginile de o frumusețe stranie, neliniștitoare (light-design-ul lui David Mohr este covârșitor).
A mai fost notabilă seara de miercuri și pentru faptul că a marcat un triplu debut: Alina Cojocaru (titulara rolului fetei îndrăgostite), Isaac Hernández   (Albrecht, prințul deghizat care se joacă cu sentimentele ei), Fernando Bufalá (Hilarion, pădurarul cinstit dar cam necioplit, care dovedește, cu dezastruoase rezultate, duplicitatea lui Albrecht).
E bine cunoscut faptul că Alina Cojocaru s-a afirmat deja, în repetate rânduri, ca o extraordinară Giselle la The Royal Ballet, înainte de a migra, în 2013, spre English National Ballet. Sunt însă o sumedenie de nuanțe noi, pe care, acum, balerina de 35 de ani le stăpânește perfect.
Strălucirea ei a venit dintotdeauna din simțul detaliului fizic și emotional, care se vădește și de această dată. De la micile salturi de tânără îndrăgostită la piruetele exuberante, de la respingerea timidă a mâinii lui Albrecht la uriașa dezamăgire a momentului în care acesta refuză să danseze cu ea, de la privirea furișă ce pare a spune: „e prea frumos ca să fie adevărat” până la zdrobitoarea scenă a nebuniei, inteligența interpretativă a Alinei Cojocaru și tehnica ei de o subtilă perfecțiune creează un personaj rotund conturat și absolut emoționant.
Apoi, în actul al doilea, o vedem lirică, ușoară, iertându-l cu atâta mângâietoare tandrețe pe Albrecht, trecând la un nivel estetic și emotional încă și mai înalt (în momentul când Albrecht își regretă greșala, Alina Cojocaru, aflată în spatele lui, execută un arabesc atât de profund, atât de cald, atât de fluid, încât îți dă senzația că privești o imagine generată de un calculator- doar că efectele computerizate nu te-ar putea răscoli atât de adânc).
Albrecht-ul impetuos al lui Hernández e foarte atașant. Interpretarea nu este cea mai complexă văzută vreodată la English National Ballet (meritul acesta îi rămâne, în continuare, precedentului prim-balerin, Thomas Edur), dar este cu siguranță una minunată. Trădarea lui nu este una calculată, grosolană, ci una superficială, băiețească. „Știu că nu s-ar cuveni” – par a spune jeté-urile lui exuberante – „dar, Doamne!, cât de mult îmi place”. În felul acesta, momentul – tardiv – în care își înțelege adevăratele simțăminte pentru Giselle devine unul cu adevărat tragic.
Hernández devine un partener puternic și afectuos pentru Cojocaru – trebuie menționat că indispensabila chimie dintre ei este cât se poate de prezentă – și trasează parcursul personajului său în manieră limpede și fermă. În scenele cu Hilarion, excelent calibrat de Fernando Bufalá, recurge la o fizicalitate dinamică, agresivă chiar, toți cei trei interpreți reușind să imprime o mare frumusețe scenelor de pantomimă dramatică.
Stina Quagebeur este strălucitoare în Bathilde – adevărata logodnică a lui Albrecht – pe care o vedem foarte rar atât de dulce și de delicată în scenele cu Giselle.
În seara premierei, prim-solistul Cesar Corrales și balerina corpului de ansamblu Rina Kanehara au dansat cu mult aplomb pas-des-deux-ul sătenilor.
Corpul de balet dansează cu spontaneitate dar și cu maximă coeziune în actul întâi, în vreme ce în partea a doua balerinii apar ca reflecție multiplă a unei singure făpturi evanescente, iar Laurretta Summerscales, interpreta Myrthei, regina ielelor, nu te lasă nicio secundă să te îndoiești că ea stăpânește pe deplin întreaga pădure; este una dintre cele mai expresive, poate cea mai interesantă și, cu siguranță, cea mai sexy interpretă a acestui rol pe care am văzut-o vreodată.
Este deci efort colectiv remarcabil, al unei companii de balet aflată în formă maximă – răspunsul pentru toți cei aflați în căutarea unui refugiu magic, a unei evadări din frigul umed de ianuarie.