Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Centenar:
Mario Vargas Llosa - „Don Quijote înseamnă o nesfârşită dragoste de libertate“ de ---

NICOLE HOLZENTHAL: Sîntem în anul în care în Spania, dar şi în întreaga lume se sărbatoresc patru sute de ani de la publicarea lui Don Quijote de la Mancha. Ce înseamnă pentru dvs. această carte a lui Cervantes?

MARIO VARGAS LLOSA: Înseamnă multe lucruri. În primul rînd, un roman extraordinar pe care îl citeşti şi reciteşti cu o imensă plăcere datorită bogăţiei limbii, datorită structurii şi a tehnicii narative magistrale. S-a spus – şi pe bună dreptate – că este poate primul roman modern pentru că, într-un fel, toţi marii romancieri îi datorează ceva lui Cervantes. Şi, pe de altă parte, Don Quijote este o carte care s-a dovedit emblematică şi a devenit simbolul limbii, al culturii şi al tradiţiei spaniole. Există ceva misterios în faptul că anumite cărţi ajung să fie simbolul unei întregi culturi. Şi nu doar datorită eleganţei şi frumuseţii limbii, pentru că, după părerea mea, limba spaniolă are şi alţi poeţi şi prozatori extraordinari. Şi totuşi, Don Quijote înseamnă mai mult decît toţi acesti mari scriitori din Secolul de Aur. Poate şi datorită personajului pe care Cervantes la creat. Un personaj cu care cititorii din epoci diferite, din culturi diferite, se identifică imediat şi descoperă în el ceva ce există în ei înşişi.

Ce are Mario Vargas Llosa din don Quijote?

Ceea ce admir cel mai mult la el este spiritul rebel, dacă pot să-l numesc aşa: faptul de a refuza să accepte realitatea aşa cum este, de a-i cere acestei realităţi să fie deosebită de ceea ce este. Acest lucru poate fi un simptom de nebunie, dar poate fi şi un simptom de independenţă, de neacceptare cu ochii închişi a lucrurilor care ţi se impun. Înseamnă să judeci tu însuţi, să gîndeşti singur. Şi în ultima instanţa, înseamnă o dragoste nesfîrşită de libertate. Don Quijote spune: „Pentru mine, realitatea trebuie să fie asta. Şi dacă nu este, voi avea eu grijă să fie”. Acest spirit rebel cred că este, poate, cel mai viu, cel mai prezent şi mai actual din personajul Quijote.

Deci, dacă ar trebui să vă apropiaţi mai mult de un personaj, aţi prefera să semănaţi mai mult cu don Quijote decît cu Sancho Panza?

Eu cred că don Quijote este inseparabil de Sancho Panza. Cred că sunt ca faţa şi reversul aceleiaşi entităţi. Fără don Quijote, Sancho nu ar exista. Dar nici don Quijote nu ar exista fără Sancho. Sancho este ancora care îl ţine legat de pămînt şi îl împiedică să se dezintegreze într-o închipuire. Este, cum se spune, dimensiunea realistă a lui don Quijote. Şi, în plus, se produce între ei această simbioză extraordinară de la final, prin care don Quijote devine Sancho, devine o fiinţă pragmatică, înţeleaptă, care acceptă realitatea. Iar Sancho devine un visător şi încearcă să-l scoale pe don Quijote din pat şi-l îndeamnă să trăiască împreună o nouă poveste şi „ceea ce vreţi dumneavoastră să mai facem acum”. E ca şi cum ar fi două vase comunicante. Desigur, vasele comunicante sunt inseparabile, sunt unite prin aceeaşi materie. Şi cred că aici rezidă geniul lui Cervantes: în faptul de a fi creat în două personaje, de fapt, unul singur.

În acest caz, nu aveţi cum să vă situaţi într-un joc dialectic între cele două perspective?

Desigur, există o dialectică, dar este una care există în chiar fiinţa umană. Toţi purtăm în noi un don Quijote şi un Sancho Panza. Ideal ar fi ca în anumite momente să predomine Don Quijote şi în altele Sancho.

Vă amintiţi cînd aţi citit pentru prima oară romanul?

Da. L-am citit prima oară cînd eram la liceu; nu am înţeles nimic şi m-a plictisit foarte mult. Nu înţelegeam cuvintele, nu înţelegeam frazele lungi în care mă rătăceam. Şi am lăsat deoparte cartea, învins de ea.

Şi prima lectură adevărată ?

Se datorează lui Azorín. Eram la universitate şi am citit o carte de Azorín care m-a încîntat: se numea La ruta de Don Quijote. Care conţine de fapt o serie de reportaje pe care le-a scris pentru un ziar din Madrid despre micile aşezări care apar în Don Quijote de la Mancha. Cartea este de o mare frumuseţe, este o descriere magnifică a ceea ce mai rămasese din La Mancha la începutul secolului trecut. Şi atunci, entuziasmat de lectura micului volum al lui Azorín, am încercat să citesc din nou romanul. Şi de data aceasta am rămas uimit; l-am citit de la început pînă la sfîrşit şi de atunci am rămas un cititor pasionat al romanului. Am citit de multe ori cartea, iar uneori recitesc şi acum capitole întregi. Este o carte inepuizabilă. Şi mai ales, înainte de orice, este o carte care aduce multă bucurie cititorului.

Credeţi că v-a influenţat în modul dvs. de a scrie?

Desigur. N-aş putea spune în ce fel, dar cred că este imposibil pentru un scriitor, mai ales pentru un romancier, să citească un roman atît de important pentru istoria şi tradiţia narativă fără să înveţe ceva, fără să-şi însuşească în vreun fel lecţia extraordinară de măiestrie narativă care este romanul Don Quijote de la Mancha.

Traducere din spaniolă de Mariana Sipoş

N. Red. Fragmente din acest interviu au apărut în octombrie 2005 în Convorbiri literare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara