Cînd nu a mai fost
Gheorghe Dinică, ceva
din corpul lui Marin
Moraru mi s-a părut că
s-a dezechilibrat. Prietenia
mea cu Gheorghe l-a
inclus, de multe ori in
absentia, şi pe Marin Moraru.
Era inevitabil să nu se ivească
năstruşnic în dialogul nostru.
Într-o amintire, în vreun sens
pe care Dinică îl dădea unui
cuvînt, ideii de teatru sau de
repetiţie. Sau de întîlnire. Lumea
lor a rezistat şi a vibrat puternic.
Undele se simt şi astăzi.
Generaţii care s-au format şi au
crescut la şcoala lui Ciulei, Pintilie,
Esrig, Penciulescu. De acolo vin forţa,
nebunia, imaginaţia, taina şi seducţia
ideii, a misterului unui gest, a melancoliei
că momentul preţuieşte enorm. Carpe
diem! Probabil că scena conţine în
scîndura ei acest îndemn. În lemnul
mereu viu trăieşte această înţelepciune
de a-ţi asuma viaţa. Acum! Şi pentru
cei ce joacă, şi pentru cei ce privesc.
Despre acest „împreună”, despre
această însoţire l-am auzit vorbind
o dată pe Marin Moraru. Despre tipuri
de „împreună”. Despre dimineţile cu
Dinică în casa lui Malou Iosif. Ca să
facă pregătire corporală, balet, mişcare
pentru Nepotul lui Rameau. Am auzit
asta de nenumărate ori. Mereu suna
altfel. Mai melancolic, şi mai melancolic.
Stăteam cu gura căscată şi mi se
părea că văd un film din altă parte,
dintr-un loc în care perfecţiunea
există. Ca şi inteligenţa. Ca şi filosofia.
Ca şi mintea. Ca şi trupul. Ca şi
antrenamentul. Ca şi viaţa. Ca şi visul.
Nu l-am văzut în nici un spectacol
al lui David Esrig. Nici în Umbra din
1963, unde juca Ministrul de Finanţe,
nici în Troilus şi Cresida, în care
era Patrocle, nici în Nepotul lui Rameau,
nici în Capul de răţoi şi nici în D’ale
carnavalului a lui Lucian Pintilie,
un Crăcănel ca o virgulă mirată. În
capul meu sînt doar imagini-poveste,
senzaţii, tuşe din fotografii alb-negru.
Din tot felul de fragmente m-am
străduit să refac părţi pentru un întreg.
Din ce mi-a spus Gheorghe Dinică.
Din completări punctuale, precise,
concise ale lui Marinuş, din conţinutul
des şi savuros al lui Esrig, din anumite
formulări şturlubatice ale lui Malou,
din cîteva cuvinte şi desene ale
scenografului Ion Popescu Udrişte,
din privirea lui Gellu Naum. Este o
călătorie fără de sfîrşit. Mereu iniţiatică.
O construcţie încă deschisă, la care
cineva mai adaugă un detaliu. Sau
o formulă esenţială, fundamentală
pentru ce înseamnă teatrul, viaţa,
disciplina, nebunia, efemerul. Aşa
cum o face Lucian Pintilie. Valoarea
acestor artişti remarcabili a fost
susţinută şi de un soi de modestie.
De discreţie. Au mers înainte preocupaţi
de drum. De ce se vede, de ce întîlneşti,
de ce citeşti, de ce asculţi, de ce te
nedumireşte, de farmecul poeziei, al
unei flori, al simplităţii vii şi adevărate.
Au lucrat şi au trăit fără să facă valuri,
fără să se ocupe de imagine. S-au
ocupat de cuvînt. De sensuri. De ce
este material, concret, imediat. Dar
şi de ce este metafizic. De ceea ce
devine prin tine însuţi. Prin unicitatea
ta absolută.
Marinuş a fost prezent în ceilalţi
şi prin ceilalţi. A fost mereu în prelungirea
lui Dinică. În ochii verzi ai Marianei
Mihuţ. În zîmbetul nostalgic al lui
Victor Rebengiuc. În recunoştinţa lui
Marcel Iureş, care i-a fost student. În
graseierea lui Esrig. Marinuş avea,
de aceea, aerul ubicuităţii. A fost
conţinut de ceilalţi şi purtat în eu-l
lor profund. Ca o perlă. Teatrul înseamnă
clipa. Dar şi memorie. Teatrul este
„eu”. Dar şi „ceilalţi”. Este realitate
şi iluzie. Este travaliu şi bucurie. Este
rigoare şi disciplină. Este descătuşare
şi înalţare. Aşa îl păstrez eu pe Marinuş.
În 1997, după mulţi ani, revenea
pe scena Naţionalului din Bucureşti.
În Azilul de noapte al lui Ion Cojar.
Juca Kostîliov. La primul spectacol,
la primul lui pas pus pe scenă, sala
a explodat. Braţele lui precipitate au
rămas în aer. Iar corpul era încremenit,
şi el, de aşa avalanşă de emoţie. De
bucuria re-întîlnirii. Probabil că au
fost cîteva secunde în care am fost
suspendaţi într-o clipă sublimă. Acolo
unde nu mai sînt măşti, nici clovni
trişti, nici minciună. Acolo unde zboară,
poate, doar Ariel.
Puţin aplecat pe spate, cu mîinile
la spate ca un boier de altădată, Marin
Moraru a cercetat lumea. Şi, deopotrivă,
pe el însuşi. De cele mai multe ori
i-am intuit desenul aripilor. Acum
aud doar bătaia lor prin aerul poveştilor
de dincolo de timp.
