Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Marinerul de Rodica Zafiu



Continuă să circule, în şcoală şi în afara ei, un tipar de interpretare lingvistică nepotrivit şi adesea fals: conform acestuia, personajele lui Caragiale, inculte şi eventual odioase, vorbesc "cu greşeli de pronunţare şi de gramatică". Caracterizări de acest gen, chiar adevărate în unele cazuri, sînt extinse asupra situaţiilor - mult mai numeroase - în care diferenţele faţă de limba standard de azi (reperul implicit al judecăţilor în cauză) sînt doar de natură istorică sau regională: personajele folosesc forme vechi sau dialectale, marcate sociolingvistic, dar nu pur şi simplu "greşite". Abuzul judecăţii a fost desigur remarcat de lingvişti, de stilisticieni şi critici literari. îl întîlnim totuşi frecvent în situaţiile concrete, în legătură cu forme al căror statut nu a fost suficient verificat şi pe care, cu mare uşurinţă, nu numai elevi şi studenţi, dar adesea şi profesori şi exegeţi le numesc "stîlciri", "deformări", "erori" etc. Meditaţia asupra acestor situaţii ar putea să înceapă cu un text în care e tematizată (şi dramatizată) chiar disputa asupra corectitudinii lingvistice. Cum se ştie, în D-l Goe... mam'mare utilizează forma marinel, mamiţa e convinsă că varianta corectă este marinel, iar tînărul Goe le corectează - "Vezi, că sunteţi proaste amîndouă?" - cu argumentul formei mariner. Tentaţia mare este de a interpreta acest dialog ca exemplu de supralicitare a abaterii, într-o lipsă de repere asemănătoare cu cea presupusă de soluţia conflictului din O scrisoare pierdută, printr-un Agamiţă Dandanache "mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu". Fără a anula efectul comic al unei greşeli corectate prin altă greşeală, ar trebui totuşi să folosim fragmentul şi ca o parabolă a autosuficienţei în confruntările întemeiate pe convingeri lingvistice. Cititorul însuşi riscă să aibă prea multe şi prea comode certitudini. Vechiul studiu al lui Iorgu Iordan ("Limba "eroilor" lui Caragiale"), apărut în1957, reprodus ca atare în volumul Limba literară, 1977, cu ghilimelele prudente din titlu şi cu - din păcate - toate excesele ideologico-propagandiste ale anilor '50 (interese de clasă, exploatare, personaj "ridicol şi odios", autor care îşi urăşte personajele - "Marele nostru scriitor iubea poporul şi ura clasa stăpînitoare împreună cu toţi acoliţii ei") nu e de natură să elimine confuziile: Iordan însuşi prezintă forma mariner ca un caz de "înlocuire a unui sufix (a celui corect) prin altul", explicînd-o printr-o ipotetică tendinţă "a vorbirii păturilor neinstruite de a prefera pe -er lui -ar".
în vreme ce marinel şi marinal sînt probabil simple forme corupte (primul are o terminaţie identică cu un sufix diminutival, celălalt poate duce cu gândul la perechile paronimice generatoare de confuzii, în -ar şi -al), mariner e o formă atestată, care a avut o circulaţie reală. în DLR (tomul VI, Litera M, 1965-1968), mariner apare indicat ca variantă învechită a cuvîntului marinar. De fapt, primele citate înregistrate în dicţionar cuprind chiar această formă, care pare a fi fost folosită curent în primele numere ale Albinei româneşti: "hotărîrea desperată a vitejilor noştri marineri"; "iroica hotărîre a ofiţărilor şi marinerilor" (1929); de asemenea, la Gorjan (Halima, 1835): "Marinerul... învîntă corabia". Nu putem fi siguri de poziţia accentului, dar forma cuvîntului e destul de uşor de explicat, chiar cu mai multe argumente: prin valoarea de sufix de agent (nume de profesie) a terminaţiei -er (deductibilă şi din împrumuturile neanalizabile - inginer, dulgher, tapiţer, spiţer - dar şi din sinonimul mai vechi corăbier), dar şi ca împrumut din germană (unde cuvîntul e chiar Mariner, cu accent însă pe a doua silabă), poate şi sub influenţa mai vechiului marinier (cu acelaşi sens, cu accent pe silaba finală), atestat ca franţuzism în texte româneşti de la începutul secolului al XIX-lea. De fapt, dat fiind că în franceza modernă marinarul e desemnat prin substantivul marin, ar fi mai interesant să ne întrebăm de unde provine actualul marinar. Acesta este format cu un sufixul de agent -ar, poate după modelul lui marinier, cum cred autorii dicţionarului academic. Nu e însă de neglijat o posibilă influenţă italiană (unde cuvîntul corespunzător e marinaio, popular marinaro): cu atît mai mult cu cît primul citat care îl atestă în dicţionar e contemporan cu cele din Albina, dar provine din Curierul românesc al lui I. Heliade-Rădulescu: "viteji marinari" (1929). Desigur, la 1900 (cînd apare schiţa Domnul Goe) e foarte probabil ca sentimentul caracterului arhaic al formei mariner să se fi pierdut. într-o analiză a textului, e totuşi imprudent să-l atribuim doar inculturii lui Goe (la urma urmei, putea fi forma recomandată, într-o vreme de instabilitate a normelor, de un profesor mai conservator). De altfel, în varianta iniţială a textului, apărută în ziarul Universul, mam'mare propune forma mariner iar Goe o corectează - îndreptăţit - cu marinar. Varianta din volum e superioară, deşi conţine o inconsecvenţă datorată probabil unei erori de tipar (mam'mare rosteşte prima dată marinel a doua oară - anticipînd şi prejudiciind efectul comic - mariner).
De fapt, în ciuda existenţei atîtor studii şi contribuţii, şi în cazul operei lui Caragiale lipsesc tocmai ediţiile critice care să încerce să ia în discuţie dubiile lingvistice ale cititorului de azi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara