Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Marin Sorescu evocat de un diplomat italian Amintire de Alina Beiu-Desliu




Se dedică doamnei Virginia Sorescu (ăVigi"), cu sentimente de profundă si emotionantă prietenie.


Primele mele amintiri despre Marin Sorescu sunt strâns legate de perioada sejurului meu în România din 1967 până în 1970. Îl întâlnisem la a doua reprezentatie cu Iona la Bucuresti. La sfârsitul spectacolului, fusese îndelung aplaudat de o multime de tineri spectatori. Acestia aclamau în el disidentul care interpreta starea de spirit a intelectualilor neaserviti regimului. Ulterior mi-a povestit că cenzura interzisese piesa după a treia reprezentatie, comunicându-i însă că ea putea fi jucată în străinătate. Opera sa poetică fusese deja tradusă în limbile engleză si franceză; mai târziu, Marco Cugno avea să publice la Editura Eminescu, 24 de poezii traduse în italiană, extrase din volumele Poeme, Moartea ceasului, Tineretea lui Don Quijote si Tusiti.
Înainte de a pleca de la Bucuresti l-am mai întâlnit de câteva ori pe Sorescu. Locuiam pe strada Ion Frimu, într-un fost hotel particular; acolo discutam despre literatură si istorie, poezie, roman si teatru. Unul dintre autorii săi preferati era Dostoievski: profunzimea psihologică a operei acestuia ne emotiona mereu. Marin era un interlocutor de o spontaneitate înzestrată cu un farmec deosebit: limbajul său simplu si direct, lipsit de emfază, dar sclipitor de umor si ironie, suprarealismul natural pe care-l emana personalitatea lui îmi aminteau culorile vii ale tesăturilor românesti si picturile lui Ion Tuculescu, dintre care aveam 30 de tablouri expuse în locuinta mea.
Prietenia legată în această perioadă a dăinuit si după plecarea mea. În 1971 am părăsit România îndreptându-mă spre Copenhaga, unde l-am reîntâlnit, după doi ani, pe Sorescu. Senatul din Berlin îi oferise o bursă de studii si se mutase, împreună cu sotia sa, în fosta capitală germană. Mi-a acceptat invitatia de a petrece câteva zile în locuinta încăpătoare pe care o ocupam la ultimul etaj al unui imobil care domina intrarea în port. De la ferestre, privirea cuprindea Oresund, până la orasul suedez Malmö si puteai urmări intensul trafic maritim prin strâmtoare.
Zilele senine din acel îndepărtat iunie 1973, cu lungi apusuri de soare si cu lumina noptilor sale nordice au fost prielnice plimbărilor noastre prin oras si împrejurimile lui. Sumbrul castel Elsinore, cu turnurile-i înalte si curtea vastă ne-au evocat amintirea lui Shakespeare, "creatorul lumii în sapte zile", cum îl numise Sorescu în versurile sale. Ca să-i poată întâlni pe poetii danezi apartinând generatiei lui, organizasem o receptie la care erau invitati numerosi scriitori. Sorescu a fost surprins de înfătisarea lipsită de conventionalism a acestor tineri autori, dar, chiar de la început, s-a instaurat spontan o atmosferă cordială si în cursul întâlnirii au avut loc discutii interesante pe tema literaturii contemporane. Participantii la reuniune au primit ca amintire o selectie din poemele lui Sorescu în limba engleză. Pe 11 iunie mi-a scris, insistând să vin la Berlin; îsi propunea să redea în versuri impresia pe care o resimtise vizitând Danemarca si capitala ei, despre care păstra amintirea unui oras "frumos, deschis, însorit", în contrast cu vremea mohorâtă si ploioasă de la Berlin. Îsi propunea, de asemenea, să traducă unele poeme ale autorilor danezi pe care-i cunoscuse.
În lunile următoare, am continuat să corespondăm, evocând adesea, în scrisorile noastre, limbajul poetic. Marin considera poezia ca fiind sursa cea mai autentică a unei biografii spirituale si îi atribuia valoarea unui jurnal al vietii interioare. În septembrie, m-a anuntat că lucra de două luni la un roman si scria câte opt ore pe zi. Personajele pe care le crease îsi impuneau necontenit prezenta, nelăsându-l nici măcar să doarmă: "Este ca o boală, ca o îndelungată stare febrilă". Îmi mărturisea bucuria de a "încerca proza de lungă respiratie" si de a "descoperi legile unui nou gen literar".
Un an mai târziu, după ce părăsisem ambasada de la Copenhaga pentru a-mi lua în primire noile îndatoriri de consul general la Bâle, Sorescu m-a anuntat că Noul Teatru de Buzunar de la Geneva intentiona să pună în scenă ultima lui piesă, Matca. Premiera urma să aibă loc la 17 octombrie si era păcat să scap această ocazie. Nu-mi închipuiam că aceasta va fi ultima noastră întâlnire. Pe autor îl întrista absenta diplomatilor români aflati în oras, care nu îndrăzniseră să asiste la reprezentatie. Subiectul dramei era inspirat de inundatiile devastatoare din România, din cursul anului 1970. La ridicarea cortinei, un tăran bătrân îsi cercetează propriul sicriu, plângându-se de defectele de fabricatie pe care le constată si până la urmă se instalează confortabil în el, continuând să discute cu nora lui, gravidă, care urmează să nască de pe o zi pe alta. Alternanta dintre viată si moarte devine astfel simbolul unui schimb universal între generatii. Dar asteptarea se prelungeste; intervine plictiseala, apoi teama tăranului că va muri fără să apuce să-si vadă nepotul. Năvălirea apelor aduce deznodământul: mama si copilul nou-născut sunt salvati de cei care le vin în ajutor, în timp ce sicriul si cel dinăuntrul lui sunt lăsati să-si urmeze destinul. Dar înainte de a muri, bătrânul si-a putut vedea nepotul. Finalul este deci optimist, iar Matca pare să se înscrie într-o succesiune de stări de spirit ale autorului: târcovnicul care afumă cu flacăra lumânărilor zidurile bisericii părăsite, Iona care se trezeste din vis, bătrânul a cărui dorintă s-a îndeplinit si urmasul său, salvat de furia apelor. Seara geneveză mi-a oferit o lectură în profunzime a piesei, magistral tradusă de Ana Giugariu; însă actorii îl interpretaseră pe Sorescu de parcă ar fi avut de-a face cu Pirandello. Păreau să nu-si dea seama de umorul poetic al autorului si incapabili să sesizeze lirismul subtil si adesea ironic al piesei. Cât despre public, urmărea drama într-un mod superficial, fără a descoperi profunzimea si gingăsia sentimentelor care însufleteau personajele. A fost un contrasens scenic cât se poate de reusit, dar, pentru mine, un prilej de a petrece una dintre cele mai plăcute seri din perioada sejurului în Elvetia. După spectacol, Marin, Ana si cu mine ne-am dus să cinăm la un restaurant situat în apropierea lacului. Verva conversatiei noastre bilingve a stârnit curiozitatea si nerăbdarea patroanei localului, care ne-a atras politicos atentia că discutia noastră era, fără îndoială, interesantă, dar că sosise ora închiderii.
Au trecut multi ani de la această întâlnire pe malurile lacului Leman. Ne scriam rar, dar prietenia noastră se păstra nealterată si nu pierdusem speranta de a ne revedea. În 1991 l-am invitat în Tanzania, unde fusesem numit ambasador si unde dispuneam de o resedintă plăcută pe malul Oceanului Indian. Mi-a răspuns pe 20 februarie, în engleză, cu toate că de obicei corespondam în franceză. Această scurtă scrisoare, pe care înteleg s-o public ca un omagiu adus memoriei unui prieten a cărui operă mi-a dezvăluit o omenie pe care o presimtisem încă de la început, poartă amprenta unei anumite detasări, un fel de tristete premonitorie. Recitind-o, m-am gândit la Moartea ceasului si la imaginea incantatorie a orologiului bolnav care întoarce spatele timpului si, simtind apropierea mortii, evocă un paradis în care ceasurile se potrivesc singure după inima bunului Dumnezeu, iar desteptătoarele sună zi si noapte reînvierea stelelor.

Pasquale Baldocci