Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Muzică:
Marile spirite se întâlnesc cu George Enescu de Dumitru Avakian


S-au împlinit patru decenii şi jumătate de la intrarea în eternitate a lui George Enescu. A fost primul muzician român care a ridicat rostirea muzicală a ţării sale la nivelul circulaţiei universale a valorilor. A intuit şi a descoperit modalităţi specifice limbajelor muzicii noastre tradiţionale, modalităţi pe care le-a consfinţit în arsenalul mijloacelor componistice ale secolului.
Atins de aripa geniului, a rodit atât pe tărâm muzical interpretativ cât şi componistic. Tonul viorii sale, curgerea arcuşului său, se dovedeau a fi prelungiri ale unei spiritualităţi afunde, aidoma unei glăsuiri înţelepte veche de când lumea.
Cunoscut în timpul vieţii sale în primul rând în calitate de violonist, de dirijor, ulterior, în deceniile din urmă, opera sa componistică iese la iveală fiind antrenată în circuitul mare al faptelor umanităţii. Motivul? Indiscutabil este vorba de suflul umanist întremător, consolator, ce străbate întreaga creaţie enesciană. Chiar de la primele opusuri, de la lucrările începutului de secol, de la Octuor-ul pentru corzi, de la prima sa simfonie.
S-a făcut mult pentru creaţia maestrului, mai ales în deceniul din urmă. Multe nu s-au făcut şi ar urma să se facă.
Ca şi Brâncuşi, Enescu este o imagine, este o emblemă a ţării. Ei lucrează pentru aceasta, lucrează pentru noi toţi, în continuare, de mai bine de o sută de ani.
În acest an, o dată în plus, Enescu se întâlneşte cu Johann Sebastian, cu prilejul anului muzical internaţional dedicat memoriei lui Bach. Ca şi pentru prietenul său, violoncelistul Pablo Casals, şi pentru Enescu, muzica lui Bach se constituia în pâinea cea zilnică, în veritabilă hrană a sufletului. O dată în plus - şi în acest an - Enescu se întâlneşte cu Eminescu. Apropierea geniului, apropierea geniilor sperie cugetul. A făcut-o cu prudenţă, cu specială consideraţie, în ultima sa mare lucrare vocal-instrumentală scrisă în anii anteriori războiului, în Simfonia a V-a, cu cor de femei în partea finală a lucrării. Sunt folosite versurile variantei antume, "De-oi adormi curând", ale poeziei "Mai am un singur dor".
Ne-am întâlnit cu muzica lui George Enescu, în săptămânile trecute, în concertele Formaţiilor Muzicale Radio. Au colaborat împreună cu Canalul România Muzical, la realizarea unui concert special, de formulă specială, pretenţios intitulat "George Enescu la sfârşit de mileniu". Pentru cei care ştiu să observe, raportarea creaţiei enesciene la spiritualitatea zilelor noastre, cea românească, cea europeană, este mai mult decât elocventă. Căci Enescu rămâne un punct de referinţă, un temeinic pilon de sprijin, de care te poţi anina în momente de cumpănă.
Nu poţi să nu observi, de asemenea, că mulţi dintre artiştii prezenţi în concertele la care mă refer s-au apropiat de muzica lui Enescu într-un veritabil act de oficiere, de cult. Nici nu putea fi altfel. Laureat - cu ani în urmă - al Concursului Internaţional "George Enescu", pianistul Daniel Goiţi ştie să intre în intimitatea spirituală a muzicii maestrului; sunt culori ale sufletului care găsesc adecvate corespondenţe timbrale în "Toccata şi Sarabanda" din Suita op. 10, în evocatorul peisaj din tabloul "Clopote în noapte", din Suita a 3-a. De mai bine de jumătate de veac pianistul Valentin Gheorghiu se dovedeşte a fi un vajnic purtător... de mesaj enescian într-ale muzicii. Nu putem gândi Sonata a 3-a, "în caracter popular românesc", fără a asocia acestei lucrări imaginea creată de-a lungul deceniilor, de acest subtil muzician al pianului; a cântat-o în compania celor mai mari dintre violoniştii cei mari, la noi în ţară şi nu numai. A prezentat-o, de această dată, în compania violonistului Sherban Lupu, muzician româno-american legat temeinic de ţara sa de origine. Creaţia enesciană se constituie într-o veritabilă permanenţă a actului său violonistic. Conferă vigoare interioară acestei comunicări artistice riguros structurate şi elocvent comunicate.
Evident, momentul de special interes al întregului program, l-a constituit prezenţa pe podium a baritonului Eduard Tumageanian, una dintre marile voci de bariton ale sfârşitului de secol. A prezentat pentru prima dată în versiune proprie integrală Ciclul celor "Şapte cântece pe versuri de Clement Marot", în versiune orchestrală acreditată de orchestraţia maestrului Theodor Grigoriu şi cu participarea Orchestrei Naţionale Radio, conduse de dirijorul Camil Marinescu. Dată fiind puţinătatea orelor de repetiţii, raportarea planurilor sonore a fost marcată de o anume precaritate, inclusiv faţă de evoluţia vocală pe care solistul o colorează cu o pronunţată vibraţie a culorilor timbrale. Tumageanian este artistul pentru care complexul culorilor vocale dispuse întotdeauna de motivaţia stărilor de spirit definite de un raport muzical poetic; cum s-a realizat şi de această dată. La cererea insistentă a publicului am reaudiat "Doina" de George Enescu, acompaniată de sonorităţile grave ale corzilor, lucrare pe care solistul ne-o prezintă cu generozitate, nu pentru prima oară. În încheierea aceluiaşi concert a fost reaudiat Poemul vocal simfonic "Isis", pentru orchestră şi cor de femei. Este o lucrare de atmosferă intimă, susţinută de dirijorul Camil Marinescu în zona unei spiritualităţi ce aparţine farmecului acestei muzici.
Câteva zile mai târziu, cu prilejul concertului Orchestrei de Cameră Radio, am reaudiat ciclul cântecelor pe versuri de Clement Marot, în versiunea orchestrală semnată - de această dată - de maestrul Pascal Bentoiu, unul dintre cei mai acreditaţi exegeţi ai creaţiei enesciene; destinată ansamblului corzilor cărora li se alătură harpa, versiunea sa cufundă evoluţia vocală în atmosfera poeziei, cu un rafinament timbral subtil pus în valoare de către dirijorul Horia Andreescu. Este o direcţie pe care se orientează şi soprana Ioana Bentoiu, solista serii de muzică.
Pe de altă parte, la Palatul Cantacuzino, câteva seri de muzică, de artă, au pus în evidenţă importanţa momentului; am reţinut sensul comemorării pe care artiştii de azi o oficiază în zona comuniunii familiare cu marea muzică.
Aşa s-au petrecut lucrurile în cazul momentului Bach-Enescu, susţinut de violoncelistul Marin Cazacu. A fost un veritabil act de credinţă în marile adevăruri ale muzicii. I-au stat alături pianista Steluţa Radu şi tânărul violoncelist Răzvan Suma. "Andante religioso", pentru două violoncele şi pian este o emanaţie a spiritului latin de sorginte franceză, atitudine creatoare ce desemnează anii de tinereţe ai lui Enescu.
L-am reîntâlnit pe maestrul nepereche al muzicii noastre în raportări dintre cele mai caracteristice, ingenios puse în program de pianista Lena Vieru, un muzician al cărui bun gust reuneşte abordarea intelectuală şi sensibilitatea comunicării. Excursul ei prin marile momente vocal-instrumentale şi instrumental-pianistice ale muzicii noastre, a fost însoţit de mezzosoprana Cristina Brich, în creaţii reprezentative pentru arta cântului, la noi, de la Enescu, de la Mihail Jora, la Anatol Vieru.
Este firesc să aşteptăm ca şi Filarmonica bucureşteană ce poartă drept emblemă numele maestrului, să pregătească, să prezinte propriile momente de muzică enesciană. Aşa cum a făcut-o cu numeroase prilejuri.