Florica Bud s-a făcut cunoscută după 1989 prin mai multe cărţi pentru copii. În aceeaşi perioadă a publicat însă şi cărţi pentru cititorii de toate vârstele, care merită şi ele toată atenţia. Ultima, Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi, a şi obţinut, de altfel, un premiu al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Textul pe care îl reproducem în continuare reprezintă un fragment dintr-un nou roman al său, Mariatereza sunt eu, în curs de apariţie la Editura RAO. Romanul este scris într-un stil alert şi fantezist, care îl face pe cititor (în orice caz, pe un cititor ca mine) să se simtă un bărbat greoi luat la dans de o fată exuberantă.
Alex. Ştef|nescu


Este ora opt şi două minute, îşi spuse Armand cu ciudă că a întârziat la întâlnirea programată în vis...Visul de ieri noapte... deşi nu era primul de acest fel, îl avusese ani întregi, dar spre deosebire de alte dăţi, necunoscuta nocturnă şi-a ridicat vălul şi el a putut, în sfârşit, să-i vadă chipul. O femeie care aducea cu... Mariatereza, fetişcana pe care nu a uitat-o... Nu era el un Don Juan în sensul modern al cuvântului, dar şi-a permis să aibă femei la care puţini bărbaţi ar fi ajuns. În vis, ea era o femeie corpolentă, roşcată, cu o piele albă, nefiresc de lăptie pentru timpurile noastre. Îi rămăseseră în minte ochii ei verzi şi cruzi ...de viperă, aşa cum rareori văzuse el în realitate. Părea masivă, deşi nu ar fi putut spune că era prea grasă... dar... aşezând-o în tiparul iubirilor sale, rămânea prea multă cărniţă. Lui îi plăceau femeile mici şi fragile pe care să le salte cu uşurinţă pe braţe...
Dis-de-dimineaţă Armand se îmbrăcase aşa cum îi ceruse necunoscuta din vis: Vreau să te îmbraci ca pentru munte... îi şoptise ea poruncitor, cu pantaloni trei sferturi albi, ciorapi de bumbac, adidaşi albi, cămaşă roşie, bretele gri şi o beretă neagră cu un vultur roşu brodat din mătase. De unde să aibă el o beretă atât de caraghioasă ca şi cea indicată de regina trufaşă ce-l vizita nocturn? Nici el nu ştia de ce o ridicase pe străină la un rang atât de înalt, dar... fără niciun dubiu, îi aducea aminte de cineva... cu sânge albastru...
Nu era greu să găsească în garderoba sa de om al muntelui îmbrăcămintea cerută de femeia din vis, mai puţin bereta buclucaşă. Se îmbrăcă în grabă şi la ora cinci era gata, comandă specială, mai puţin tichia şi rucsacul. Înainte de a pleca spre Mănăstirea Piatra Scrisă, aşa cum i se sugerase în vis, a urcat înfrigurat la mansarda casei, moştenite de la bunicul Septimiu, pentru a închide un oblon pe care vântul iscat din senin îl bătuse cu putere toată noaptea, spre mirarea sa. Cu o zi înainte, Armand verificase chiar el, plin de zel gospodăresc, toată casa, începând cu podul din lemn masiv...
Scara din trunchiuri de stejar ce ducea înspre mansarda pustie... de când Aristhu, tatăl său a plecat... scârţâia din toate încheieturile. Era singurul loc al casei ce nu fusese renovat. După multe şovăieli, Armand Bart se hotărâse în final să o lase neschimbată de dragul celor ce au locuit în ea şi nu mai sunt... Recunoscu mirosul altor vremi pe care el le închisese definitiv acolo, la moartea bunicului său, venerabilul general Bart. O emoţie puternică îl copleşi odată cu umbra regretelor rămase din copilărie... De ce nu s-a născut el cu un secol în urmă, când viaţa avea o aromă aparte? Aceasta să fie, de fapt, dorinţa tuturor neadaptaţilor în drumul lor sigur spre ratare!?!
Se trezi în faţa şifonierului întunecat din prima cameră, obiect pe care nu-l deschisese din copilărie, când se ascundea în el de fratele său, David, ca să poată visa în linişte. Îl descuie cu emoţie şi îngrijorare că toate lucrurile acelea vechi se vor face scrum şi se vor prăbuşi peste el într-un val de praf fin. Eroare! Veş­min­tele generalului stăteau atât de cuminţi aliniate ca pe vremea când Ieremia Popescu, plutonierul şi ma­jordomul său, le aranjase mili­tăreşte, cu grijă şi dragoste pe umeraşe şi în sertare... ca pe nişte soldaţi în câmpul de bătălie.
Brusc oblonul se trânti iarăşi cu putere de zid şi un fior straniu... că ar mai fi cineva în încăpere, îi străbătu corpul. Închise cu grijă şi respect, faţă de cei plecaţi, dulapul greu din lemn sculptat şi se grăbi să iasă fără zgomot din odaie, ca dintr-un sanctuar rece. Dar... nu va lăsa teama să-l cuprindă tocmai acum când lucrurile din jur îi aduceau aminte că este nepotul unui militar de carieră. Bunicul Septimiu s-ar răsuci în mormânt dacă lui i-ar fi frică de o stafie căreia nu-i putea reproşa decât că-şi face rondul de noapte. Susţinut de curajul străbunilor săi, bărbatul lovi cu putere în obiectul nezburător de care se împiedică brusc, trezindu-i groaza... Stupoare!?! Fără să-i pese de şutul maradonic primit, la picioarele sale zăcea victorioasă bereta cu vulturul roşu... Nedorin­du-şi, fiul lui Aristhu Bart nimerise în miezul furtunii.