Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Dans:
Maria Taglioni a secolului XXI de Liana Tugearu


Arta dansului se consumă ca o flacără pe scenă şi orice înregistrare a ei, oricât de fidelă, este lipsită de acea infinitezimală pâlpâire, pe care nu o poţi surprinde decât acolo, în acel spaţiu sacru, consacrat Artei. Numai acolo, în sala de spectacol se poate petrece cu adevărat, deplin, fericita întâlnire cu un mare artist dansator, un dar pe care îl primim doar de câteva ori în viaţă. Când suntem conştienţi de darul ce ni se face, întreaga noastră fiinţă palpită şi am dori ca acel moment efemer să se prelungească cât mai mult cu putinţă.
Un astfel de moment privilegiat ne-a fost oferit de Alina Cojocaru, prim solistă la Royal Ballet Covent Garden, din Londra, care a interpretat de curând, pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, rolul titular din baletul Giselle, de Adolphe Adam, într-o coregrafie consacrată, de la mijlocul secolului XIX, jucată de toate companiile mari din lume şi pusă în pagină, pe scena bucureşteană, de coregraful Vasile Marcu, în 1963.
În condiţiile actuale, când informaţia a devenit un bun accesibil oricui se interesează de un domeniu anume, faima Alinei Cojocaru ajunsese până la noi, prin mass-media. Aflasem că sălile de la Covent Garden sunt neîncăpătoare, de câte ori Alina Cojocaru apare pe afiş, dar numai acum am înţeles în ce anume constă, de fapt, arta ei, de o sensibilitate şi un inefabil greu de descris.
Baletul Giselle - inspirat din povestirile germane ale lui Heinrich Heine, care l-au entuziasmat pe Théophile Gautier, unul dintre autorii libretului - poartă desigur amprenta epocii în care a fost creat şi, dacă actul al doilea poate fi socotit o capodoperă a epocii romantice, primul act are un aer de uşoară desuetudine, datorită abundenţei de pantonimă. Această uşoară jenă a spectatorului contemporan a dispărut odată cu intrarea în scenă a Alinei Cojocaru, care n-a fermecat prin firescul absolut al celui mai mic gest, din care dispăruse orice amprentă de artificial, de "făcut", de "căutat" şi prin faptul că nu ieşea nici o clipă din pielea personajului, cum se spune, nici atunci când alţii dansau în scenă, iar ea, marginal, avea candide şi discrete uimiri pentru tot ce se petrecea în jur. Firescul gestului ei reîncărca cu sens cea mai banală pantomimă. Cu aceeaşi naturaleţe, fără nici cea mai mică îngroşare, a interpretat şi scena nebuniei de la finalul primului act, pentru ca în cel de al doilea act, să întruchipeze deplin, acea fiinţă supranaturală, eterică, a rusaliilor sau sânzienelor, cum sunt numite la noi, ielele. De fapt, Alina Cojocaru ne-a dat şansa de a o vedea aievea chiar pe Giselle.
Dar ce se află dincolo de imaginea scenică, în laboratorul de studii şi de creaţie? Se află nişte calităţi fizice şi psihice de excepţie ale acestei balerine născute la Bucureşti şi apoi o şcoală severă şi solidă, făcută la Kiev, datorită căreia a luat premiul I la Concursul Internaţional de Balet de la Lausanne, Elveţia, şi astfel a căpătat o bursă la Royal Ballet School, din Londra, unde mişcarea ei a dobândit acea fineţe de filigran, proprie numai acestei şcoli, care nu neglijează nici un detaliu. Tehnica impecabilă a Alinei Cojocaru nu se vede. Ea este undeva, bine aşezată, în fiecare muşchi, încheietură sau tendon, iar ceea ce devine viziune scenică pare o joacă, un zbor, o succesiune de mişcări mărunte şi rapide urmate de o amplă suspensie într-un arabesc, sau o plutire a mai multor arabescuri, care parcă nu ating pământul.
Repertoriul prim solistei londoneze însumează deja majoritatea baletelor clasice, dar şi coregrafii neoclasice şi moderne, de la sir Frederic Ashton până la William Forsythe. Şi ea are numai douăzeci de ani.
Dansul Alinei Cojocaru mi-a amintit de toate acele însuşiri pe care istoricii dansului le atribuie Mariei Taglioni, prima vedetă, în sensul de astăzi al cuvântului, a baletului, a baletului european, din secolul XIX, socotită a fi fost modelul unei balerine de o "perfectă spiritualitate şi poetică transfigurare" (The Concise Oxford Dictionary of Ballet, 1982), care "părea că se înalţă şi apoi planează" (Agnes de Milles, L'âme de la Danse, 1964, p. 104). Dacă evoluţia Alinei Cojocaru va fi una firească, conformă cu toate darurile pe care le are, istoricii de balet ai acestui secol, al XXI-lea, în care abia am intrat, o vor putea cita ca pe o nouă Maria Taglioni, şi oricum ca pe o mare personalitate a epocii sale.
Alina Cojocaru a primit din partea Preşedintelui ţării sale de origine, domnul Ion Iliescu, Ordinul Naţional pentru Merit, în grad de Cavaler. Dacă în Anglia titlul de Sir a fost primit şi de un coregraf, în România este pentru prima oară că se acordă unui dansator o distincţie de acest grad. Bine ar fi dacă faptul ar atrage după sine o mai mare atenţie acordată acestei arte, rămasă, în continuare, la noi o cenuşăreasă a artelor, cel mai apropiat exemplu fiind premiile naţionale acordate tuturor categoriilor de artişti, mai puţin celor din domeniul artei coregrafice. Şi ar mai fi de atras atenţia consilierilor prezidenţiali, pentru probleme de cultură, că este necesar să furnizeze date corecte Preşedintelui ţării, pentru a nu-l pune în situaţia de a felicita şi pe coregraful spectacolului, răposat cu şaptesprezece ani în urmă.
Baletul Operei Naţionale din Bucureşti a meritat oricum felicitările primite, ca şi partenerul Alinei Cojocaru, balerinul de origine rusă Anton Bogov, astăzi prim solist al Teatrului Naţional Sloven, dansator sensibil, cu o linie elegantă şi o tehnică remarcabilă, în turaţie, dar mai ales în săritură, răsplătit şi de public cu aplauze susţinute.
Întâlnirea cu un mare artist, cum este Alina Cojocaru, constituie o compensaţie pentru oricât de multe frustrări şi o bucurie întreagă, deplină, care nu poate fi întunecată de umbra nici unui nor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara