Dacă privim cu atenţie, vedem că lumea se împarte între foşti şi actuali marginali. Între ei au loc mai toate marile şi micile conflicte ale istoriei şi vieţii; ba am putea spune că însăşi evoluţia biologică depinde de aceste conflicte.

Mai întîi să notăm că, de regulă, marginalitatea este relativă şi are grade: eşti întotdeauna mai mult sau mai puţin marginal. Locuitorul Bucureştilor este central în raport cu provincialul, dar provincial în raport cu cel care locuieşte la Paris sau Londra. Cel care are un automobil de ocazie este central în raport cu cel care nu are deloc automobil, dar marginal în raport cu cel care are un automobil la mîna întîi; dar şi acesta apare marginal, dacă automobilul lui e unul banal şi nu un model sport sau luxos. Însă chiar şi acesta se simte marginal în raport cu cel care îşi permite un helicopter sau un avion personal. În structurile ierarhizate, cel aflat la baza ierarhiei se consideră totuşi mai aproape de centru decît cel care e în afară; totuşi chiar cel aflat în vîrful ierarhiei simte adesea o relativă marginalitate a poziţiei sale în raport cu aceea a altor rivali, conducători ai unor organizaţii mai mari şi mai puternice.
Acest relativ al marginalităţii îi împarte pe actualii marginali în două mari categorii: cei care îi văd mai cu seamă pe cei mai marginali decît ei şi cei care îi văd mai ales pe cei mai centrali decît ei. Diferenţa stă, aşadar, în direcţia în care privim ierarhiile; „în jos”, sau „în sus”. De aceea, nimeni nu e „sărac” sau „bogat” în mod absolut, ci numai prin comparaţie, iar modul în care ei sau alţii vor face comparaţia nu are nimic obiectiv şi definitiv. Primii dintre cei evocaţi mai sus tind să se mulţumească cu poziţia lor; sunt partizanii stabilităţii şi ai ierarhiei constituite. Aceştia sunt marginalii „mulţumiţi”. Evident, lucrurile se pot schimba, dacă se întîmplă să fie „declasaţi” şi împinşi spre margine din cine ştie ce motiv: atunci se înfurie, devin resentimentari şi sunt capabili de orice nu numai ca să-şi reocupe poziţia pierdută, dar şi ca să se răzbune pe cei care i-au marginalizat. Din marginali mulţumiţi devin marginalizaţi exasperaţi.
Cum spuneam, unii dintre actualii marginali se uită „în sus” sau „spre centru” pe care doresc să-l ocupe. Cînd reuşesc, devenind astfel foşti marginali, ei mută de obicei istoria din loc. Exemplele clasice: Napoleon Bonaparte (micul nobil corsican ajuns Împărat), Alexandru Macedon (regele unui ţări marginale, care intra în marea istorie abia cu o generaţie în urmă) devenit stăpînul Orientului şi al Greciei; creştinismul, iniţial o sectă marginală a unei religii marginale dintr-o ţară şi ea marginală a Imperiului roman, devenit religie imperială şi universală; mongolii, un popor nomad, barbar şi marginal, construind în scurtă vreme cel mai mare imperiu continental al lumii – întins din Europa de Est pînă în China. Nu o dată, aceşti marginali, deveniţi între timp foşti marginali, s-au aliat cu marginalizaţii. În cazul lui Napoleon, Revoluţia Franceză ocazionează exact această alianţă: „starea a treia” se consideră istoriceşte marginalizată de nobilime, exclusă de la conducere; ea îşi află conducători, iar mai apoi stăpîni printre marginalii ambiţioşi care, precum Napoleon, vor să ocupe centrul. Aceştia din urmă ştiu că, de altfel, pentru a dispune de trupe şi de mase de manevră e necesar şi adesea suficient să-i determine pe marginalii „mulţumiţi” să se simtă marginalizaţi. E ceea ce s-a numit de către marxişti crearea „conştiinţei de clasă”, dar fenomenul nu are neapărat de a face cu clasele sociale: pe timpuri, la şcoală, în banca întîi stăteau elevii cei mai buni. Un elev mutat disciplinar în fundul clasei se simţea marginalizat şi suferea de obicei mult mai mult decît un altul care de la început fusese aşezat acolo. Oamenii se mulţumesc adesea cu ce au, dar se revoltă dacă cred că li s-a luat ceva din ceea ce aveau mai înainte sau dacă sunt convinşi că sunt îndreptăţiţi la mai mult. Dar se pare că şi societăţile de animale gregare cunosc aceste fenomene. De unde reţeta revoltei: a-i convinge pe marginali că li s-a luat ceva (demnităţi, posesiuni, plusvaloare, drepturi etc.). Iar dacă nu li s-a luat lor personal, atunci măcar părinţilor sau strămoşilor lor.
Foştii marginali, la rîndul lor, se împart în foşti marginali primi şi foşti marginali secunzi. Cei dintîi sunt, ei personal, marginalii de dinainte care (fie că s-au simţit sau nu marginalizaţi) „au privit în sus” şi au cucerit centrul; sunt cei „porniţi de jos” şi ajunşi „sus” sau „foarte sus”. Lumea îi numeşte adesea „parveniţi”, „arivişti”, „uzurpatori”, ba chiar „impostori”. Exercită atracţie, uneori nemăsurată, alteori ură şi invidie la fel de imense. Sunt, în termenii lui Max Weber, liderii harismatici. Firea le este contradictorie, brăzdată de mari calităţi şi mari defecte. Au fost descrişi de Machiavelli ca, la limită, îmbinînd natura umană cu cea animală, iar aceasta împărţită la rîndul ei într-o natură de vulpe şi una de leu, aşadar îmbinînd şiretenia cu violenţa şi, în general, cu lipsa de scrupule.
Foştii marginali secunzi şi-au moştenit poziţia centrală de la părinţi şi strămoşi şi, prin urmare, scopul lor este de a face orice pentru a o păstra. Spre deosebire de ceilalţi, ei privesc „în josul ierarhiei”, nu „în susul ei”. Nobilii de viţă, aristocraţii de toate felurile se regăsesc aici. Conservatorismul este reacţia lor instinctivă, înainte de a le fi filosofia. Aliaţii lor sunt marginalii „mulţumiţi” (sau cei care pot fi determinaţi să fie „mulţumiţi”), cărora le arată mereu cît de centrală e de fapt poziţia lor în raport cu aceea a altor marginali, mai marginali decît ei înşişi: acesta era, pe vremuri, discursul colonial, care îl satisfăcea, să zicem, pe englezul de rînd, sau, mai înainte, încînta plebea romană: oricît de nevoiaşă ar fi fost condiţia sa proprie, englezul sau romanul aparţinea „poporului rege”, care stăpînea lumea. Tot de acest tip era şi discursul rasist în America de nord sau Europa secolelor XIX-XX: oricît de maginal putea fi, personal, un alb sau un „arian”, el rămînea incomparabil mai central decît un negru sau un „semit”! Tehnica manipulării maselor: a le face să privească fie „în jos”, fie „în sus”, după dorinţă!
Cum spuneam mai sus, o altă alianţă care apare adesea este între marginalizaţi şi foştii marginali primi. Ambiţioşii care reuşesc să parvină deschid apetitul ambiţioşilor care speră să parvină şi cărora noua situaţie le deschide oportunităţi nici măcar visate. Pentru a obţine ceea ce doresc, foştii marginali primi „deschid porţile” propăşirii sociale, politice, militare etc. şi pentru alţii. „Caporalii cu baston de mareşal în raniţă” se înghesuie să-i servească, dorind să se servească pe sine. E adevărat că uneori cele două categorii ajung în conflict, dar nu înainte de a-i nimici, dacă pot, pe foştii marginali secunzi, încercînd să le ia locul. Chiar şi după dispariţia lor, foştii marginali primi rămîn modele de acţiune şi de viaţă pentru oamenii de mai tîrziu care, simţindu-se marginalizaţi, vor să-şi depăşească condiţia. (Vezi mitul lui Alexandru cel Mare şi mitul lui Napoleon.)
Se poate înţelege de aici cît de infinit de variate sunt conflictele. Touşi, cred că, dincolo de toate, bătălia supremă se reia neîncetat între aceste două mari alianţe: marginalii mulţumiţi conduşi de foştii marginali secunzi, pe de o parte, şi marginalii nemulţumiţi (maginalizaţii) conduşi de foştii marginali primi, de partea cealaltă. Toate acestea sunt roluri esenţiale, prescrise dintru eternitate, indiferent dacă actorii, mai buni sau mai răi, le joacă la scară planetară sau la scara blocului...