Multă vreme a părut să existe o incompatibilitate între ştiinţă şi religie. Biserica n-a acceptat anumite descoperiri ale ştiinţei, condamnîndu-i la rug pe cei care le susţineau sau obligîndu-i să abjure. În epoca modernă, îndeosebi ştiinţele fizice au avut orgoliul de a se clădi pe refuzul oricărei idei de divinitate. Tot mai des încă, în secolul XX, cînd Biserica însăşi revenea asupra propriilor excluderi şi admitea teoriile ştiinţei, ştiinţa, la rîndul ei, înceta să mai excludă dialogul cu religia. Motivul principal pentru care ştiinţa şi-a îmblînzit refuzul a fost oferit de nevoia de a interpreta unele fenomene ce par nu doar să dezmintă legile naturii, dar să implice o anumită ordine de lucruri foarte asemănătoare cu aceea divină. Nimic mai caracteristic decît discuţiile bătrînului filosof francez Jean Guitton cu un biolog şi un fizician despre structura şi limitele universului.
Au existat în ştiinţă, mai ales în secolul din urmă, adevărate şocuri care au redus în explicarea fenomenelor ideea de Dumnezeu. Unul dintre ele a fost produs de descoperirea că întreg universul, în forma lui actuală, din care omul însuşi face parte, cu mintea lui capabilă să înţeleagă ce se întîmplă, se datorează unui reglaj excepţional operat de şase numere. Numere extrem de diferite între ele, atît prin domeniul la care se referă, cît şi prin ordinul de mărime. Dar care decid, toate împreună, de existenţa universului aşa cum este el. Dacă unul singur dintre cele şase numere ar fi diferit de cel actual cu cea mai neînsemnată unitate de mărime, universul n-ar fi existat. Fie, ca să dau un exemplu, ar fi colapsat aproape imediat după bing-bang, fie s-ar fi dispersat cu o iuţeală atît de mare încît ar fi fost împiedicată formarea structurilor fizice şi apariţia nivelelor superioare de organizare, inclusiv a vieţii. Astrofizicienii vorbesc în aceste cazuri extraordinare de acord fin.
Dar faptul uimitor abia urmează. Evident, s-a pus întrebarea cum a fost cu putinţă ca aceste şase numere să aibă exact valorile trebuitoare pentru ca universul să se nască, să evolueze, să existe. S-a pus şi întrebarea vecină dacă nu cumva, cu alte valori ale numerelor cu pricina, universul n-ar fi avut o altă înfăţişare decît aceea actuală, cu alte cuvinte dacă n-ar fi fost posibil să se nască şi să se dezvolte un alt univers, cu alte legi ori forme de viaţă (între care şi cele inteligente) decît acela în care ne aflăm. La a doua întrebare răspunsul specialiştilor a fost că alte valori ale celor şase numere, chiar infim diferite, n-ar fi creat posibilitatea nici unui fel de univers, ci doar al unei mase informe şi haotice de materie care s-ar fi risipit foarte repede ori s-ar fi prăbuşit în ea însăşi. La prima întrebare răspunsul este de-a dreptul uluitor : nu numai că nu se ştie cum s-a realizat acordul fin descoperit de savanţi, dar probabilitatea ca el să se fi produs de la sine, adică în chip natural, este egală cu raportul dintre unu şi numărul total de atomi din univers, adică o probabilitate nulissimă.
Fizicianul, pus în faţa unei asemenea probabilităţi, rămîne efectiv cu mîinile goale. Gradul ei de realizare întrece orice închipuire. Pe scurt, aşa ceva nu se poate. Şi dacă acordul fin nu s-a făcut de la sine, natural, atunci ce altă explicaţie avem pentru crearea lumii noastre decît ideea de Dumnezeu? Absolut nici una. Închidem ochii şi încercăm să ni-l imaginăm pe Marele Acordor. Mai este asta ştiinţă ? Cine ştie. Poate că abia de aici înainte ştiinţa devine capabilă să ne explice pe noi înşine şi lumea noastră.
