Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Marea pălăvrăgeală de Tudorel Urian


Despre scriitorul Liviu Nanu, trebuie să mărturisesc, nu ştiu mare lucru. Din scurtul Cuvânt înainte al volumului său Cârciuma lui Bicuţă şi alte povestiri aflu că a mai publicat două volume de versuri, Îndemn la nesupunere (Editura Tipoalex, Alexandria, 2002) şi apăsaţi tasta Any (Editura Marineasa, Timişoara, 2005). Nu am văzut aceste cărţi. Actualul volum de povestiri, despre care înţeleg că reprezintă debutul în proză al autorului, mi-a stârnit interesul mai ales prin prisma faptului că a fost publicat de Editura Brumar, celebră prin calitatea volumelor de... poezie pe care le tipăreşte. Un volum de proză, publicat de un poet la o editură care şi-a făcut blazon din editarea volumelor de poezie, te face curios fără să vrei.
Din capul locului trebuie spus că volumul lui Liviu Nanu nu are nimic de-a face cu poezia. Cel puţin prima parte - povestirile care au drept cadru de acţiune "cârciuma lui Bicuţă" - este un fel de Familia Bundy sau Locatarii, în care aceleaşi personaje se reunesc în aceeaşi bodegă, beau pe datorie şi trăncănesc vrute şi nevrute. Mai lipseşte obsedantul râset de fond pentru ca impresia de sitcom să fie totală. Mai aproape de berăria eroilor lui nenea Iancu decât de Hanul Ancuţei sau de vila din Florenţa care îi găzduieşte pe eroii Decameronului lui Boccaccio, cârciuma lui Bicuţă este o bodegă de cartier în care se regăsesc, zi de zi, Săndel, Domnu' Profesor, Dan a lu' Naşu, Mişu Electricianu şi Bidigaie. Deşi, la prima vedere, fac parte din lumi diferite, clienţii lui Bicuţă vorbesc aceeaşi limbă a oamenilor dispuşi să piardă câteva ore pe zi discutând, cu un pahar în mână, nimicuri mai mult sau mai puţin hazlii. La crâşmă, timpul se dilată, nimeni nu este presat de obligaţii urgente, fiecare poate să asculte până la capăt povestea celuilalt. Excelentă este introducerea în scenă a personajelor. În loc de multe cuvinte explicative, Liviu Nanu reproduce foaia din caietul de datorii ţinut de Bicuţă. Consumul fiecărui personaj este mai elocvent pentru identitatea sa decât toate comentariile posibile ale autorului. Dacă aceste povestiri ar fi o piesă de teatru, distribuţia, reprodusă după caietul dictando al lui Bicuţă, în care sunt înscrise datoriile, ar arăta în felul următor (grafia îi aparţine lui Bicuţă): "Săndel - 300 de votcă săniuţă; Domnu Profesor - o cola şi 6 Bergănbir; Dan a lui Naşu - 5 coniace; Mişu electricianu - 2 romuri (achitat); Poetu - cinşpe beri şi 10 cafele; Bidigaie ţambalagiu - 7 romuri şi 4 pungi de seminţe". Caietul cârciumarului este un indicator al gusturilor şi al disponibilităţilor lor financiare, mai performant decât cardurile bancare. Dincolo de această clarificare iniţială, clienţii lui Bicuţă îşi pierd individualitatea în fumul dens al bodegii. Ei vorbesc aproximativ la fel (diferenţele de nivel cultural nu se simt la nivelul limbajului curent), logica şi stilul povestirilor nu diferă fundamental în funcţie de naratori, toate poveştile par spuse parcă de aceeaşi gură. Diferenţele sunt făcute de tematică, de mediul din care le-a inspirat. Altminteri, sunt trecute în revistă toate temele majore ale tranziţiei, de la politică şi probleme sociale până la destinul poeziei în postmodernitate. Poetul, de pildă, vorbeşte despre dificultăţile sistemului editorial, iar ceilalţi îl ascultă cu toată atenţia, chiar dacă, a priori, nu reprezintă chiar target-ul ideal pentru conversaţia pe o astfel de temă. Poetul pune pe masă volumul de poezii proaspăt apărut şi conversaţia se încinge imediat: " - E o carte de poezii, după cum vedeţi. Nu am cărţi, adică am avut câteva drepturi de autor, dar le-am uitat în tren. Mai sunt vreo 5 la librărie, le puteţi lua de acolo. - Adică să le cumpărăm? Păi, poezia se face cadou, unde ai văzut matale oameni serioşi cumpărând cărţi de poezii? O mai fi şi nuştiucât, dacă sare de trei votci, chiar nu merită. - Bidigaie, tu toate le compari cu vodca. Nu ţi-a zis nimeni să cumperi cartea mea, bea-ţi poşirca liniştit, uite îţi mai dau eu una. - Domnule, felicitări! interveni împăciuitor Profesorul. O carte e ca un copil. La tine e prima carte, parcă. Debutul... de unde ai avut bani de editură? Sau ai avut sponsori? Te-o fi sponsorizat Bicuţă, te pomeneşti. Ba nu, ar fi ştiut tot târgul. - Am făcut CAR, m-am adresat şi primăriei că pentru unii au putut să dea bani. M-au refuzat politicos, au zis că nu e în interesul comunităţii..." (p. 35) Toată lumea ia parte la discuţie. Fireşte, principalul interlocutor este Profesorul, dar până şi Bidigaie, Bicuţă ori Săndel îşi dau cu părerea despre politica primăriei în domeniul culturii sau despre "ritualul" lansărilor de carte. Mai mult autorul le face cinste cu vodcă celor prezenţi, astfel încât totul se transformă într-o lansare de carte ad hoc.
Experienţele de viaţă ale acestui club de loser-i developează toate tarele societăţii româneşti din perioada tranziţiei. Cu zâmbetul pe buze, într-o stare de permanentă bună-dispoziţie, printre anecdote şi farse făcute prietenilor de pahar, sunt rostite adevăruri grave sau dintre cele rostite la colţ de stradă, ştiute de toată lumea, dar greu de probat. Din discuţiile de la crâşma lui Bicuţă nu puteau să lipsească subiectele politice. La fotbal şi la politică se pricepe toată lumea (nici nu e greu în condiţiile în care presa cotidiană, emisiunile informative ale posturilor de radio şi televiziune, puzderia de talk-show-uri cu specialişti apăruţi ca ciupercile după ploaie supun cetăţeanul la un adevărat bombardament informaţional în aceste domenii). Întrebat dacă nu a fost tentat vreodată să se apuce de politică, Profesorul îşi povesteşte experienţa, în care se regăsesc, probabil, mulţi dintre cei care au încercat cu degetul marea politicii: "M-am gândit, prin noujdoi, nouăştrei, adică eram membru la PD, aveam şi funcţie la judeţ. Dar nu puteam face, era o situaţie jenantă, toţi erau cocă de bani, eu abia dacă scoteam câţiva lei din buzunare, bine că nu făceam întrecere, că aş fi fost ultimul. Sau primul, dacă ar fi fost vorba de întorsul buzunarelor pe dos, chestie de realtivitate, deh! Iar subiectul şedinţelor se învârtea, pe vremea aia, mai mult în jurul preţului la tablă în Olanda, ulei, cherestea, sau alte afaceri la care nu aveam eu acces. Aşa că m-am retras prin nouăşapte, exact după ce luaseră puterea. Am vrut să mă duc la liberali, dar ăia nu primeau decât indivizi cu bani, mi-au spus-o în faţă: ŤN-ai lovele, nu pupi la noiť. Oricum, numai cârciumari şi angrosişti conduc filialele astea locale, mă vedeţi pe mine printre ei? Aşa că am lăsat-o baltă, nici la alegeri n-or să mă mai prindă" (pp. 93-94).
Cârciuma lui Bicuţă şi alte povestiri este o carte aflată la frontiera dintre proză, dramaturgie şi eseu. O succesiune de dialoguri despre poveşti de viaţă care, cumulate, schiţează un tablou al României în tranziţie. Pe alocuri autorul izbuteşte formulări memorabile, ca această definire a lui Mitică, datorată, fireşte, Profesorului, intelectualul grupului: "Un ins care are în bibliotecă cele două volume din Ulise, pe care, bineînţeles, nu le-a citit, dar câţi le-au citit? Care declară că nu-iplac manelele, în schimb bate ritmul sub masă când le aude. Un familist care mai calcă şi pe alături, destul de bine informat, dacă rezolvarea integramelor din ziar poate însemna informare, un ins care nu se jenează să apeleze la pile pentru a ajuta un nepot, un prieten sau chiar un necunoscut când e cazul. Nu e bisericos, dar se declară creştin, intră în biserică doar la cununii şi înmormântări, dar, să fim sinceri, arătaţi-mi mie un român normal care face altfel. Care îşi face cruce când trece pe lângă Casa Domnului şi pe urmă îi trânteşte o înjurătură şoferului începător, cu lămâia pe geam. Care nu ezită să scoată şpaga din buzunar şi s-o întindă poliţistului de la circulaţie, medicului din spital sau funcţionarului de la ghişeu pentru a-şi rezolva problemele" (p. 104).
Este greu de spus în ce constă valoarea povestirilor lui Liviu Nanu. Nu se simte vreo preocupare specială pentru construcţie, nu se poate vorbi de vreo arhitectură a textului. Personajele nu au particularităţi de limbaj, iar însufleţirea lor este aceeaşi, indiferent de tema aflată în discuţie. Nu este mai puţin adevărat, pe de altă parte, că autorul are simţul oralităţii, replicile au coerenţă şi chiar haz. Dialogurile sunt pe deplin credibile dacă facem abstracţie de condiţia intelectuală diferită a personajelor. Cu siguranţă, Liviu Nanu ar trebui să se gândească la o eventuală carieră de dramaturg.
Fără a fi o apariţie editorială memorabilă, Cârciuma lui Bicuţă şi alte povestiri, de Liviu Nanu este o carte lejeră, agreabilă, numai bună pentru a stinge plictiseala lungilor călătorii cotidiene cu autobuzul sau cu metroul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara