Îi sunt recunoscător copilăriei mele că mi-a dăruit marea. S-ar fi putut să copilăresc pe cine ştie ce coclauri sordide, în mijlocul şesurilor, într-un oraş cu case mici şi murdare, cu străzi care nu urcă şi nu coboară, cu ceruri apăsătoare care te urmăresc toată viaţa. Există oraşe unde hotarul dintre pământ şi văzduh ucide închipuirea, unde anotimpurile nu au culoare, unde orizonturile încremensc pe o singură treaptă, orizonturi fără mister, lipsite de poezia infinitului. Astfel de oraşe sunt temnicerele visului. Destinul m-a ferit de ele. M-am născut la Dunăre şi am copilărie la mare. }intuit de orizont, aruncând cu privirea punţi peste ape, am rămas toată viaţa un visător.
Marea mi-a deschis întâia oară porţile visului; ea m-a învăţat că visările sunt o ipostază a infinitului. Marea şi cerul. Dar cerul imprimă visării o dimensiune de altă natură. Infinitul celest e spaţial, infinitul marin aparţine cu precădere întinderii. De nu ar fi orizontul - şi e suficient pentru asta să-ţi închipui marea învăluită în pace - călătoria cu gândul şi-ar pierde din taină şi grandoare. Orizontul e linia de graniţă unde infinitul întinderii capătă valorile adâncimii, şi cum nu contempli vreodată marea fără să îmbrăţişezi orizontul, adică fără să cuprinzi măcar şi o bucăţică de cer, infinitul marin fură ceva şi din încărcătura de vis a acestuia. Suntem înclinaţi să credem că starea de vis - mă refer la visarea trează - e o simplă stare imaginativă, un fel de suspendare a gândirii la nivelul evocărilor conturate numai pe jumătate, pentru ca în acest vag al reprezentărilor să se nască dorurile şi formele închipuirii. De fapt, în cel mai fecund înţeles al ei, reveria e deopotrivă o ipostază a meditaţiei, şi tocmai lucrul acesta nimeni nu te ajută să-l înţelegi atât de bine ca marea, pentru că marea este cea care, în timp ce o priveşti, tăcut şi solitar, încarcă gândirea cu vestirile infinitului.
Poţi desigur rămâne visător pe marginea lacului, a fluviului sau a râului, şi poţi medita stăpânit de priveliştea dinainte-ţi, înfrăţit cu ea. Dar o asemenea reverie rămâne de obicei o reverie a apei, în timp ce visările mării transcend substanţa care le provoacă, încurajate de inexistenţa unui al doilea ţărm. Reveriile apoi nu sunt decât prin excepţie reverii ale infinitului; ele rămân reverii ale licărului, ale luciului, ale volburei, ale undei, ale spumei. Toate acestea ţi le oferă şi marea. Dar numai marea acordă imaginii reveriilor tale dimensiunea necuprinsului, a înaintării fără hotar. Şi câmpul? - aş putea fi întrebat, - oare câmpul, stepa, sau chiar nisipul, pustiul, cu ce sunt reveriile lor mai puţin pătrunse de nostalgia infinitului sau de angoasele lui, de ce n-ar fi dimensiunea lui la fel de prezentă? Este prezentă, dar altfel. Marea, chiar liniştită, e o întindere mişcătoare, instabilă şi capricioasă, infinitul pe care ţi-l sugerează, spre care te poartă, e mobil ca şi ea. Când privirea îţi alunecă pe întinsul câmpiei, când ajunge acolo unde orizontul o deviază spre profunzimile cerului, conştiinţa păstrează ceva din certitudinea teluricului, porneşti către infinit cu senzaţia solidei sprijiniri pe pământ. Astfel, aventura visării e scutită de balansul imponderii, pătrunderea privirii în aerian se asociază cu traiectul ascuţit al săgeţii şi al zborului rândunicii. La marginea mării însă explorările infinitului îţi dau sentimentul plutirii, inconştientul introduce în substanţa visării ceva din zborul plan al pescăruşului, din rotirile lui netezi.
Marea e un poem al ritmului. De la murmurul ei, până la pânzele ei colorate, când mai verzi, când mai nisipii, - infinite panglici de apă cu reflexe lent jucăuşe - marea toată e ritm. Chiar când e netedă ca oglinda, sustrasă adierii şi undei, pe cerul ei păsările taie cu aripa arcuite felii de văzduh, aceleaşi, mereu aceleaşi, parcă din ce în ce mai mari şi parcă din ce în ce mai mici, şi iarăşi la fel, şi din nou altele, la nesfârşit, în înălţări şi căderi, în cercuri şi spirale. Iar apa, în lucia ei limpezime, reflectă zborul şi ritmurile lui şi totul se întoarce la tine, în mute repetiri ale liniei, o dată cu păsările care pleacă şi vin, unind ţărmul cu marea, în lung legănate rotiri.
Reveriile mării, - cele ale mării pe care am cunoscut-o, marera litoralului dobrogean, sunt deopotrivă reverii ale plăjii, ale stâncii şi ale păsării. Ai schimbat unghiul din care o contempli şi marea îţi modifică visările. în peisajul nud al apei, ea lasă să înainteze îndepărtatul capăt de arc al golfului, pierzându-l în irizări, în stropii microscopici ai valului, în fâşiile de văzduh ale nămiezii sau înserării. De câte ori n-am privit, rătăcind pe râpele înverzite a ceea ce a fost odinioară Trei papuci şi Tataia - râpe conturate de galbenul rapiţei şi de ruginile argilei - de câte ori n-am privit Capul Midia? Linia îngustă de ţărm care se avântă în mare nu răpeşte acesteia nimic din misterele infinitului. Ea numai face ca visarea să-şi afle ţesută o pânză în plus, care, între tine şi azur, vine să-şi desfăşoare urzeala: un fir de ceaţă, un fir de argint...
Aşa cum îi aparţine golful, mării îi aparţine portul şi catargul. Astăzi, norul de fum al vapoarelor, şi chiar silueta coşului însuşi, se substituie în întregime catargelor. Abia dacă, uneori, vezi crescând la orizont, pe măsură ce scade depărtarea, tulpina cenuşie a catargului, subţire şi dreaptă, croindu-şi drum spre tine. Dar odinioară, pe vremea copilăriei mele, catargul, cu braţele lui întinse, desenându-se tot mai clar, prinzând corp tot mai aievea, - simbol al deplasării lente, a cărei realitate îţi scapă, în ciuda evidenţei ei din ce în ce mai concrete, - părea să se insinueze spre ţărm ca un sol vestitor al parcurgerii infinitului. Nu ştii niciodată de unde sosesc corăbiile, nici încotro se duc. Sunt simple şi mişcătoare apariţii în lumea reculeasă a visării. Vin de la infinit şi pleacă spre infinit...
într-o noapte oraşul a răsunat din adâncuri. De jos, dinspre mare, urcau spre el, acoperind geamătul geamandurii - sute de glasuri într-un singur glas - mugetele sirenelor de vapor. Urcau spre oraşul adormit, asemenea unor glasuri de orgă, slobozite din sute de orgi, în lungi cortegii de sunete. Năvăleau pe uliţi, se strecurau către casele oamenilor, izbeau în ferestre şi făceau să tremure geamul într-un vaiet ascuţit şi sinistru. Toate sirenele lumii păreau să se fi pornit, cor înfricoşător de mugete planând peste acoperişuri. Copil, m-am apropiat de fereastră şi am privit spre port. O dată cu sirenele, milioane de şoapte, într-un singur zvon, treziseră oraşul: "Arde împăratul Traian". Ardea cel mai mândru vapor al marinei comerciale române. Nu vedeam decât marea, departe, marea care gemea, strivită de sunetul sirenelor. în sute de voci, topite într-o singură voce, sute de sirene sunau alarma şi dădeau vasului în flăcări ultimul onor. încet, în prelunga lor uriaşă tânguire, împăratul Traian pierea. Infinitul devenise roşu.
Marea cunoaşte reverii diurne şi visări ale nopţii. Ai crede că bezna, care ucide întinderea şi umple adâncimea cu spaime, e potrivnică infinitului. Poate că aşa ar fi, dacă luna n-ar veni să presare între polii marini un drum de petale reci de lumină. Pe uriaşa frântură de glob, zbaterea lor zvăpăiată, cu scânteieri legănate de briză, oferă privirii o cărare împărătească de onixuri şi platine, pe care închipuirea poate păşi la capătul fără capăt al lumii. Dar noaptea mai păstrează - pentru ceasul cel mai rar al destăinuirilor mării - nebănuit uluitoare viziuni, pe al căror secret ţi-l revelează o dată la o jumătate de secol. Una din iernile copilăriei mele - iarna lui 1928 - a fost o iarnă cumplită. Marea, care de obicei nu îngheaţă, a îngheţat atunci până departe. Cine nu a văzut marea îngheţată, - nu ziua, când acest spectacol, cu toate că rar, îţi poate totuşi apărea, în bizara lui întrupare de forme, ca o imaginabilă variantă polară, ci noaptea, sub raza astrului selenar, - acela, în visările sale, rămâne văduvit de cel mai fantastic dintre peisajele mării. Căci atunci când îngheaţă marea, ceea ce încremeneşte, ceea ce se lasă surprins de cristalinul cleşte al gheţii, nu e întinderea ci mişcarea, valul. închipuiţi-vă valurile în mantia lor de zăpadă, sub palorile lunii - şiruri după şiruri, stranie cavalerie de fantome, - şi coamele de val, întoarse către sine, gata să se spargă, oprite deodată în prăbuşirea lor, de nevăzutul suflu glacial. La fel de încremenite, umbrele lor - volute de ger şi întuneric - se desenează ritmic, strecurându-se printre imenşii ţurţuri, alternând cu albele lor plecăciuni pe covorul sticlos al bolovanilor de gheaţă.
