Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La microscop:
Marea bibliotecă a lui Zigu de Cristian Teodorescu


Discutam din cînd în cînd cu Z. Ornea, pe care îmi plăcea să-l rîcîi despre anumite subiecte. Vorbea cu o seriozitate sfătoasă din care nu lipsea umorul. Mi se părea neschimbat de foarte mulţi ani. Cînd l-am cunoscut nu împlinise şaizeci de ani, dar se socotea un om bătrîn. Îl citisem încă din liceu şi marea lui carte, Junimea şi junimismul, mă apropiase de el definitiv. Cărţile care au urmat şi pe care le-am străbătut, la prima lectură, ca pe nişte romane, m-au influenţat şi m-au făcut să văd în dl Zigu omul pe care îl puteam întreba orice despre istoria României de la 1800 încoace. Era uşor să-l stîrnesc, findcă porneam de la vreunul dintre faptele diverse ale politicii, la zi, cerîndu-i limpeziri.
Cînd a apărut monografia lui despre Constantin Stere am fost încîntat de forţa expresivă şi de capacitatea lui epică. Aş folosi un cuvînt mai modest, dar mai potrivit - avea duh de povestitor. Spre deosebrie de mulţi literaţi care îşi prind urechile cu voluptate în limbajul filosofilor, el, care făcuse Filosofia, nu-şi pierdea cumpătul, nici nu simţea nevoia să-şi epateze cititorii vîrîndu-i în arcanele unui limbaj pe care îl stăpînea, dar căruia nu simţea nevoia să-i devină prizonier. Era un înţelept care putea vorbi cu simplitate despre orice. Şi asta, atît cît pot eu aprecia, fără a deveni simplist sau vulgar în domeniul ideilor gingaşe. Preţuirea lui faţă de Stere ar merita o explicaţie detaliată. Zigu s-a apropiat de el poate şi pentru că Stere a fost unul dintre construitorii stîngii autohtone preocupate de problemele reale din România vremii. Stînga lui Stere era a unui iubitor, nu a unui profitor al oropsiţilor. Poporanistul Stere ştia, ca şi Zigu mai tîrziu, că într-o ţară ca a noastră ideile şi aplicarea lor trebuie să vină de sus, pentru a diminua treptat decalajele dintre majoritatea şi minoritatea din România, economic vorbind. Reprezentant el însuşi al unei minorităţi, etnice însă, Zigu s-a numărat printre cei puţini care au crezut în idealurile Revoluţiei Franceze, nu şi în groaznicele ei forme de manifestare. Lui Zigu îi repugna violenţa, indiferent de justificările autorilor ei. Ura violenţa, tocmai pentru că credea în treimea Libertate, Egalitate, Fraternitate. Observaţiile de istoric îl făceau să n-aibă încredere în politicieni. Visa la o societate civilă suficient de puternică încît să-i ţină pe politicieni sub control. Poate de aceea îi plăceau ideile poporanismului, deşi nu s-a ales mai nimic din ele.
Nu-mi venea să cred că acest om, care a petrecut mai mult timp în sala de lectură a Bibliotecii Academiei decît la el acasă, era la origine un ţăran dintr-o familie de evrei care îşi duceau zilele într-o comună din judeţul Botoşani. O prejudecată, ca multe altele. Zigu şi-a păstrat uriaşa lui putere de muncă de ţăran, iar atunci cînd a devenit orăşean, izgonit din satul în care se născuse de un decret al lui Antonescu, n-a uitat nici o clipă de unde a plecat. A primit ca legat, în copilărie, să nu uite că a fost ţăran şi că era evreu. Uriaşa lui ştiinţă de carte a fost, cred, în mare măsură condiţionată de aceste două trăsături ale sale. Era un savant - dar nu făcea caz de asta - muncea ţărăneşte şi nu vedea în munca lui uriaşă un merit special. În copilărie, mi-a povestit, ducea vacile la păscut, iar seara, acasă, le mulgea. În această muncă suplimentară vedea o răsplată. Cu aceeaşi putere de muncă şi devoţiune extraordinară a făcut din Editura Hasefer una dintre forţele culturale autohtone importante. Dacă nu mă înşel, ieşise la pensie cînd a devenit şeful acestei edituri pe care a impus-o rapid în atenţie.
Cînd, cum spuneam la început, îl rîcîiam, acest om extraordinar de ocupat, îmi dovedea şi cîtă importanţă dădea prieteniei noastre. De fiecare dată se oprea din drum şi începea să-mi povestească. Îşi lua bolile peste picior, dar nu şi soarta, cu care se împăcase. Cu ani în urmă l-am parodiat, dacă vă mai amintiţi, în România literară. Cred că i-a făcut plăcere mica mea răutate. Probabil însă că din cine ştie ce scrupule stilistice, multe luni după aceea n-a mai întrebuinţat acele formule de care eram îndrăgostit, amestec de colocvialitate şi de stil înalt care dădeau marca fabricii lui Zigu.
Nu eram în ţară în ziua cînd am aflat că a murit. A trebuit să accept că asta era. Zigu se dusese să muncească în altă parte. Însă în noaptea de după, mult zîmbitor, prietenul meu m-a asigurat că aveam dreptate cînd l-am întrebat, cu o exasperată brutalitate: ,,I-auzi, dom Zigu ce spun ăştia, că ai murit. Zi-le să se calmeze!" Zigu m-a luat de braţ, ca înainte, m-a plimbat pe la Casa Monteoru, apoi pe coridorul României literare din Casa Vernescu, după care m-a părăsit, senin, ducîndu-se spre marea bibliotecă a tuturor timpurilor.