Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Marchetizarea lui ar fi putut să fie! de Petre Tănăsoaica

M-am întors la Sibiu. Tot într-o sâmbătă, cu o zi înainte de închiderea Festivalului Internațional de Teatru. Orașul era obosit de sărbătoarea anuală, terasele adăposteau fețele istovite de petreceri, colocvii, emoții trăite la maximum în sălile de spectacol, pe stradă, oriunde te prindea norocul unui performance... vremea nu știe ce să facă, străluminări rapide anunță, totuși, că s-ar putea să plouă, lucru ce se va și întâmpla până la urmă, iar Piața Sfatului este aproape pustie, cum nu te-ai aștepta.
E un noroc îmi zic, voi revedea expoziția de la Galeria de Artă a orașului în liniște și trebuie să mărturisesc că ăsta este și scopul recapitulării experienței mele sibiene; niciodată nu scriu, cum am făcut în urmă cu două săptămâni, cronica unei expoziții imediat după ce are loc vernisajul, când este populată de lume, pișcotari și gălăgioși experți ad-hoc în artă, cum am făcut cu expoziția de aici, despre care am scris în grabă, după vernisaj... Desigur, eram, într-un fel, inițiat în ce face și Tina Popa, dar și Ioan Tămâian, mai ales asupra acestuia din urmă, despre care am scris de câteva ori în pagina de aici, din România literară, dedicată artelor vizuale, pe care l-am așezat într-o ierarhie a campionilor ce se trag din școala de artă de la Cluj. Iată-mă, deci, în expoziția golită de public, gata să-mi las mirarea să se exteriorizeze, dar este mult prea liniște în sală, încât supraveghetorul tăcut și imobil pare la rându-i o piesă în contextul celor plasate cu generozitate de Ion Tămâian, în decorul aproape feeric al lucrărilor instalate de Tina Popa pe simeze. Spațiul, degajat astfel de mulțimea care-i restrângea observatorului din ziua vernisajului perspectiva unei asamblări împreună a celor doi artiști, este lăsat să vorbească și are acum această posibilitate să o facă și, vai, este cu totul altceva, în comparație cu fugitiva senzație de data trecută că fiecare lucrare își cere dreptul să respire, efectul obținut, parcă nu-ți vine să-i iei – vorbesc de artiști! – pe fiecare în parte, să-i desparți, pentru că prima impresie ce s-ar instala ar fi aceea de confuzie estetică; din intersecția emoțională a semnalelor transmise de narațiunea discursului plastic ce se construiește continuu ia naștere un frison de sacralitate care dă senzația că întreaga întreprindere ascunde în secret un duh! N-ar trebui să reiau ce am scris data trecută despre această expoziție, dar câteva amănunte tot va trebui să fie readuse în atenția cititorului textului de față, pentru a înțelege mai bine contextul pe care vreau să-l reconstruiesc, ca să intre în atmosfera unei viziuni ce deschide o întrebare capitală pentru arta din toate timpurile: ajunge spectacolul acesta public, scenografia care poate produce emoție, prin aducerea artei în spațiul deschis, este de ajuns? Și ce se întâmplă după aceea cu ea? Intră în vreun patrimoniu, privat sau public, ori se va stinge undeva în atelierul artistului pentru totdeauna, cum se întâmplă cu marea majoritate a producției acestuia?
Am povestit, deci, data trecută cum Tina Popa integrează o lucrare a lui Ioan Tămâian, un portret de sticlă, între două lucrări al căror colorit antagonic, una care administra efluviile unei efuziuni de clorofilă, cealaltă o însângerare a aceleiași ipostaze, pentru o impostare corectă a valențelor chipului uman. Avem deja un fragment transferabil într-un spațiu definit, care s-ar putea reproduce la infinit, în situații domestice, ori de conservare într-un stagiu muzeal al lucrărilor. Am luat acest exemplu, această secvență din expoziția de la Sibiu, deși fiecare pasaj ar putea să recupereze sugestii de genul acesta, pentru încorporarea lor în politicile curatoriale care ar trebui, pe lângă scopul evidențierii estetice, emoționale, să aibă ca țintă și intenția marchetizării artei! O asamblare eficientă, a fiecărei piese, într-un discurs plastic/ vizual ce poate să stea în picioare în fața oricărei întrebări sau atac emoțional al răspunsului la acestea, poate să accepte și o destructurare, ale cărei elemente trebuie să-și urmeze sensul exact, cum se întâmplă cu expoziția de la Sibiu. Sigur că secretul stă în excelenta legătura ce se face între culorile vii, ce sunt întrebuințate cu o mare finețe în lucrările Tinei Popa și lumina returnată de obiectele lui Ion Tămâian, stinsă și aplatizată de senzația că vine din antichitate, de demult... sub această firească forțare ce arde contraste, citirea semnificațiilor sugerate de acestea, în mod uimitor se obține senzația că au fost recuperate dintr-un tezaur al obiectelor de cult religios pierdut cândva, secret și acesta, abandonat și acum recuperat doar pentru frumusețea lui intrinsecă. Ai putea, în această situare a întregii narativități, ce se compune sub privirea ta, să decupezi un pasaj; imaginar o și faci, în mintea ta ai și transferat, reasamblat opțiunea în locul preferat de acasă. Începi să creezi cu această ocazie în imaginația ta decorul ideal unde s-ar putea desfășura viața cotidiană, umplând-o cu melancolia – pentru că tot suntem și în Sibiul lui Lucian Blaga! – lui ar fi putut să fie! Descoperi brusc aici, în Galeria de Artă de la Sibiu, că devii generos în imaginație, că poți reproiecta spații de locuire ideale care nu pot să existe în afara artei. Redau încă o data impresia formată în urmă cu două săptămâni, când masca de metal, dintr-un asamblaj al lui Ion Tămâian, lăsa un spațiu de cernere a luminii peste chipul de sticlă ce devenea iradiant el însuși sub acest interdict de dezvăluire brutală... Este cazul să mai spun că aerul mistic al unor întâmplări ce nu vor fi niciodată se fărâmițează printre degetele obosite ale sticlarului sau pictorului, așteptând să fie măturat de nostalgia că știi deja asta?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara