Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Marca Paul Cornea de Daniel Cristea-Enache

Masivul tom Echilibrul între antiteze. Studii oferite profesorului Paul Cornea, cu ocazia celei de-a 90-a aniversări este datorat unui adevă- rat batalion academic, compus din profesori şi cercetători din universităţi şi institute de cercetare, româneşti şi străine, pe un impresionant arc de cerc incluzînd, pour la bonne bouche, şi un scriitor inclasabil ca Radu Cosaşu.
Precedat, în genul său, de Cercetarea literară azi. Studii dedicate profesorului Paul Cornea (2000), el aduce la zi bibliografia Paul Cornea listată acolo, prin nu mai puţin de patru volume, unul aflat la a doua ediţie (fundamentala lucrare Originile romantismului românesc), altul memorialistic (Ce a fost, cum a fost). Cei cincisprezece ani dintre borna septuagenarului şi cea a nonagenarului s-au dovedit extrem de fertili pentru un cărturar de o longevitate remarcabilă, iar numele care ar putea fi menţionate la acest capitol sînt pe cît de puţine, pe atît de sonore: Mihai Şora, Antoaneta Ralian, Solomon Marcus, Ion Ianoşi…
Lista contributorilor este ea însăşi atît de consistentă, încît simpla enumerare îmi mănîncă din spaţiul tipografic. Dar este elegant măcar să-i numesc pe intelectualii cu contribuţii în tomul academic, dacă dispersia subiectelor abordate de ei nu permite analiza decît întrun studiu de sine stătător. Iată-i, deci, în ordinea intrărilor în carte, pe capitole organizate tematic şi problematic, pe Theo D’haen, Jean Bessière, Monica Spiridon, François Claudon, Mihaela Ursa, Eugene Eoyang, Thomas Pavel, Ambrus Miskolczy, Mircea Anghelescu, Caius Dobrescu, Andrei Corbea-Hoişie, Mihai Zamfir, Răzvan Voncu, Paul Cernat, Dan Mănucă, Gerald Gillespie, Galin Tihanov, Péter Hajdu, Eliza Miruna Ghil, Libuša Vajdová, Lisa Block de Behar, Mihai Vornicu, Monika Schmitz-Emans, Carmen Muşat, Marcel Cornis-Pope, Solomon Marcus, Romaniţa Constantinescu, Alexandru Ofrim, Laura Mesina, Liviu Papadima, Eugen Negrici, Livius Ciocârlie, Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu, Radu Cosaşu, Norman Manea, Simona Popescu, Nicolae Mecu, Ştefan Cazimir. Aproape patruzeci de nume reunite într-un acelaşi volum prin preţuirea arătată profesorului aflat la vîrsta onorurilor şi – la mulţi dintre foştii studenţi – prin gratitudinea faţă de cel ale cărui cursuri au avut un rol formativ important.
Dubla motivare (intelectuală şi pur umană) se verifică la distanţe temporale mari: nu numai în sensul că şi cursurile de tinereţe ale Profesorului pot stîrni aprecieri nostalgice (cum se întîmplă în paginile lui Ştefan Cazimir), ci şi în acela că generaţii succesive şi distincte pînă la opoziţie se regăsesc în unitate de vederi cînd este vorba de Paul Cornea. De la „şaizecişti” ca Nicolae Manolescu, Mircea Anghelescu, Mihai Zamfir, Eugen Negrici, Livius Ciocârlie la (post)„optzecişti” ca Mircea Cărtărescu, Liviu Papadima, Simona Popescu, Carmen Muşat şi de la aceştia la încă-tineri universitari precum Romaniţa Constantinescu, Laura Mesina, Răzvan Voncu ori Paul Cernat, diferenţele generaţioniste se estompează sau chiar se şterg. Este un fel de înclinare în faţa evidenţei, cum ar fi spus E. Lovinescu: oricît de marcate ar fi poziţiile individuale şi în orice curent s-ar încadra ele, exemplul de toleranţă intelectuală şi pluri-specializare oferit de Paul Cornea are darul de a construi punţi şi a face ideile să circule în toate sensurile pe ele.
Dincolo de aceasta, ca profesor, Paul Cornea a fost mai mult decît un deţinător de curs completînd lacunele studenţilor şi învăţîndu-i carte. Pe de o parte, el s-a numărat printre cei puţini capabili să deschidă minţile celor din amfiteatre, să-i facă să gîndească inclusiv asupra unor epoci literare mai îndepărtate de orizontul nostru de receptare. Contrastul între plicticoşenia unei perioade predate de alt profesor şi aceeaşi perioadă predată de Paul Cornea şi devenită, nu se ştie cum, problematizantă şi incitantă vădeşte tocmai importanţa nu secundară, ci principală a dascălului faţă de obiectul lecţiilor sale. Nu există materii plicticoase şi materii incitante, ci profesori de vocaţie, apţi să dea viaţă celor mai descărnate abstracţii, şi profesori fără vocaţie, care transformă şi cea mai captivantă epocă literară într-o înşiruire factologică livrată monoton şi plat. Înainte de a trece spre teoria lecturii şi metodologiile moderne de investigaţie literară, Paul Cornea a reuşit performanţa de a deschide minţile a generaţii de studenţi către problemele şi aspectele „începutului de drum”.
Pe de altă parte, sub raport pur uman, cum spuneam, profesorul a fost un mentor în adevăratul înţeles al cuvîntului, cu atenţie pentru evoluţia celor mai buni studenţi ai săi şi cu o grijă aproape părintească pentru organica lor inserare în cîmpul specializării intelectuale. Paul Cornea a urmărit drumul studenţilor şi, ulterior, doctoranzilor săi fără să dea credit noţiunii supraînălţate de destin. A lăsat destinul pentru literatură şi literaturizare, preocupîndu-se de (şi zbătîndu-se pentru) recunoaşterea valorii la timpul ei.
Funcţiile sînt adesea utilizate, în spaţiul autohton, pentru combaterea instituţională a „adversarilor” şi pentru cultivarea cîte unei camarile de mediocrităţi obediente, în dispreţul meritocraţiei şi în refuzul regulilor unei comunităţi profesionale. Nu contează valoarea individuală, ci afilierea; iar criteriul axiologic lasă loc frecvent celui al comunităţii de grup şi de interese. Diferenţa faţă de modelul Paul Cornea o explică, în carte, Mircea Cărtărescu: „Imediat după 1989, am venit ca asistent la Facultatea de Litere şi, prin 1993, cînd Paul Cornea era decan al facultăţii, îmi amintesc că m-a chemat în biroul său. A fost prima dată cînd am vorbit mai mult cu el şi cînd am remarcat, pe lîngă privirea pătrunzătoare pe care i-o cunoşteam, deosebita sa cordialitate. «E o ruşine pentru facultatea noastră», mi-a spus atunci, «ca tu să fii doar asistent. Eşti un autor de care sîntem mîndri şi trebuie să arătăm acest lucru». M-a sfătuit să mă înscriu imediat la concursul pentru un post de lector şi am devenit lector, ca să spun aşa, în decanatul său.” (p. 405).
Nu mai puţin importantă a fost, pentru evoluţia ulterioară a studenţilor lui Paul Cornea, ei înşişi deveniţi profesori, lecţia deschiderii, cu acceptarea firească a diferenţelor de opinie şi a multiplicităţii interpretative. Din nou, confruntarea cu schema profesorului autoritar, exclusivist, făcînd din propriul sistem un pat procustian pentru gîndirea studenţilor, reliefează cel mai bine, prin contrast, disponibilitatea lui Paul Cornea de a învăţa, el, ceva diferit, gîndit de oameni mai tineri şi expus cu argumente într-o sală de curs sau de seminar. La acest punct, gratitudinea lui Nicolae Manolescu se reproiectează chiar asupra unui episod de mai multe ori evocat de critic, şi anume cel al interpretărilor radical deosebite făcute Pastelurilor lui Alecsandri. Manolescu porneşte de aici pentru a exemplifica o a doua lecţie oferită de Profesorul său. Dincolo de materia unui curs, predată într-un fel sau altul, important este modul în care profesorul ştie (ori nu) să accepte puncte de vedere care nu sînt ale sale. Raportarea la contextul epocii pune şi mai mult în valoare libertatea şi supleţea intelectuală marca Paul Cornea: „Cînd polemizam cordial cu el la seminar pe tema Pastelurilor lui Alecsandri, el era încă departe de a bănui că lumea se va schimba şi că «mica liberalizare», dezgheţul lui Ehrenburg, va permite atît o gîndire (relativ) liberă, cît şi dialogul, dezbaterea, polemica de idei. Cu atît mai mare îi este meritul.”; „Îi datorez lui Paul Cornea, ca şi alţii dintre colegii mei, cel mai important lucru pentru un student: de a mă fi învăţat să gîndesc cu capul meu, cum se spune cu o expresie pleonastică, dar cît se poate de precisă. Şi încă ceva, la fel de important, învăţat tot de la el: spiritul dialogului şi, la rigoare, al polemicii.” (p. 402).
În fine, pentru a pătrunde chiar în miezul evului aprins, iată un extraordinar fragment în care Cosaşu topeşte într-o frază datoriile sale faţă de raţionalistul „nemîntuit” Paul Cornea. Cei doi fanatici ai utopiei comuniste confruntaţi, după 1956, cu eşecul, cum să zic?, implementării ei împărtăşesc, în viziunea fostului şi eternului discipol, următoarea bibliografie: „Poate că cea mai sobră sinteză a ceea ce am studiat/ trăit cu cel care ne-a dat, în cultura română, o «sociologie a literaturii» ar fi o bibliografie selectivă şi subiectivă la cursurile sale presante cît o viaţă de om; după mintea şi gustul meu, ar fi: Manifestul Comunist, trecut intensiv şi convulsiv prin Caragiale, Condiţia umană, Isaac Babel, Zero şi infinitul, 1984, Demonii, Cevengur şi, decisivă, Educaţia sentimentală, aceea în care unul dintre primii politruci ai speciei, Sénécal, slăveşte «ordinea şi disciplina» instaurate în noua sa întreprindere postrevoluţionară, iar Frédéric Moreau îl întreabă dacă nu ar fi loc şi de omenie.” (p. 410).
Spre finalul masivului şi totalizantului tom academic, marca stilistică Radu Cosaşu presează memorabil asupra mărcii ideatice Paul Cornea, făcînd o sinteză, fireşte, epică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara