Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
María Dueñas - Iubirile croitoresei de ---

María Dueñas, doctor în limba şi literatura engleză, este profesoară la Universitatea din Murcia. Familia mamei sale a locuit în Protectoratul spaniol al Marocului, la Tetuan, locul unde se desfăşoară cea mai mare parte a evenimentelor descrise în Iubirile croitoresei, romanul său de debut, bestsellerul spaniol al anului 2010, cu peste un milion de exemplare vândute.
În lunile premergătoare insurecţiei franchiste, tânăra croitoreasă Sira Quiroga părăseşte Madridul, împinsă de pasiunea pentru un bărbat aproape necunoscut. Cei doi se stabilesc la Tanger, oraş monden, exotic şi vibrant, unde începe drama Sirei, care se vede curând părăsită. Singură, înglodată în datoriile lăsate de fostul iubit, pleacă la Tetuan, capitala Protectoratului. Prin manevre nu tocmai ortodoxe şi ajutată de prieteni de o reputaţie îndoielnică, Sira îşi făureşte o nouă identitate şi deschide un elegant salon de croitorie, pentru cliente venite de departe şi al căror prezent e greu de ghicit. La sfârşitul războiului civil din Spania, când Europa e în pragul celui de-Al Doilea Război Mondial, destinul Sirei se împleteşte cu cel al unor personaje istorice, printre care Juan Luis Beigbeder (enigmaticul şi prea puţin cunoscutul ministru de Externe din primii ani ai franchismului), amanta lui, excentrica Rosalinda Fox, şi ataşatul naval Alan Hillgarth, pe atunci şeful spionajului britanic din Spania. Cu toţii o vor face să ia o hotărâre riscantă, în care stofele şi tiparele de croitorie vor fi faţa vizibilă a unei existenţe zbuciumate şi primejdioase. Splendida proză din romanul Iubirile croitoresei reuneşte amintiri din legendarele enclave coloniale situate în nordul Africii până în Madridul filogerman, în perioada imediat următoare războiului civil, şi în Lisabona cosmopolită, plină de spioni, oportunişti şi refugiaţi în derivă. O aventură pasionantă, trăită în saloane haute couture şi hoteluri luxoase, unde conspiraţiile politice şi misiunile serviciilor secrete pun sub semnul întrebării loialitatea faţă de cei iubiţi şi puterea iubirii.

O maşină de scris mi-a schimbat destinul. O Hispano-Olivetti, de care m-a despărţit săptămâni la rând sticla unei vitrine. Privind din prezent, de pe parapetul anilor scurşi, e greu de crezut că o simplă maşinărie poate într-adevăr să schimbe cursul unei vieţi, dinamitând în doar patru zile toate planurile făcute pentru a-l menţine. Dar aşa a fost, şi n-am putut face nimic ca să împiedic asta.
În realitate, pe atunci nici nu aveam proiecte prea mari. Doar visuri mărunte, aproape casnice, potrivite cu locul şi timpul în care îmi fusese dat să trăiesc; planuri de viitor posibile, la îndemână. În zilele acelea, lumea mea se rotea molcom în jurul câtorva prezenţe pe care le credeam sigure şi nepieritoare. Mama fusese mereu cea mai solidă dintre ele. Era croitoreasă, calfă într-un atelier cu cliente din lumea bună. Avea experienţă şi bungust, dar n-a fost nicicând mai mult decât o cusătoreasă salariată, o muncitoare aidoma atâtor altora, care, zece ore pe zi, îşi distrugea unghiile şi ochii croind şi cosând, probând şi modificând veşminte destinate unor trupuri diferite de al ei şi unor priviri ce arareori se opreau asupra ei. Pe atunci ştiam foarte puţin despre tata. Aproape nimic. Nu se apropiase nicicând de mine, dar nu mă sinchiseam de el. Niciodată nu dorisem să aflu ceva despre el până când, pe la opt sau nouă ani, mama îmi dăduse câteva informaţii mărunte. Că avea o altă familie şi nu putea locui cu noi. Mi-am însuşit acele date cu graba şi lipsa de apetit cu care, în acel ajun al Paştelui, înghiţeam ultimele linguri din supa de post pe care o aveam în faţă: viaţa acelui străin era infinit mai neinteresantă decât jocurile din piaţa publică.
M-am născut în vara anului 1911, anul în care Pastora Imperio s-a măritat cu Gallo, Jorge Negrete s-a născut în Mexic, iar în Europa apunea steaua a ceea ce s-a numit belle époque. Tocmai începeau să se audă din depărtare tobele primului mare război, în cafenelele din Madrid se citeau El Debate şi El Heraldo, iar Chelito scotea bărbaţii din minţi dând cu neobrăzare din şolduri în ritmul cupletelor de pe scenă. Între o amantă şi alta, regele Alfonso al XIII-lea izbutise să-şi conceapă a cincea fiică legitimă. În fruntea guvernului era liberalul Canalejas, incapabil să prevadă că, peste doar un an, un anarhist excentric avea să-l ucidă, trăgându-i două gloanţe în cap pe când căuta noutăţi în librăria San Martín.
Creşteam într-un mediu fericit cu moderaţie, mai curând sărac, dar fără mari lipsuri şi frustrări. Locuiam pe o stradă îngustă dintr- un cartier select al Madridului, lângă piaţa Paja, la doi paşi de Palatul Regal. La o aruncătură de băţ de zarva continuă din centrul oraşului, trăiam printre rufe puse la uscat, în miros de leşie, printre vocile vecinelor şi câteva pisici ce trândăveau la soare. Urmam o şcoală rudimentară, care funcţiona într-un mezanin din apropiere: pe băncile ei, concepute pentru doi, stăteam câte patru copii, certându- ne şi înghiontindu-ne ca să spunem pe de rost şi cât ne ţineau bojocii Cântecul piratului şi tabla înmulţirii. Acolo am învăţat cititul şi scrisul, cele patru operaţii şi numele râurilor ce brăzdau harta gălbuie de pe perete. La doisprezece ani, mi-am încheiat educaţia şi am intrat ucenică în atelierul unde lucra mama. O soartă foarte obişnuită.
Din salonul doñei Manuela Godina, patroana mamei, ieşeau de decenii veşminte confecţionate cu măiestrie, excelent croite şi cusute, vestite în tot Madridul. Costume de zi, rochii de cocteil, paltoane şi cape purtate de doamne distinse la plimbări pe Paseo de la Castellana, la Hipodrom şi în Puerta de Hierro, când beau ceai la Sakuska ori se duceau la liturghie, ca să epateze. Dar a trecut ceva vreme până am pătruns tainele croitoriei. La început, am fost fetiţa bună la toate din atelier: răscoleam mangalul în vasele cu jăratic pentru încălzit şi măturam peticele de pe duşumea, încingeam fiarele de călcat pe foc şi fugeam cât mă ţineau picioarele să cumpăr aţă şi nasturi din piaţa Pontejos. Apoi mi-au dat să duc la casele protipendadei modele recent terminate, puse în saci mari din pânză închisă la culoare: activitatea mea favorită, cel mai mare amuzament la început de carieră. Am cunoscut portarii şi şoferii celor mai strălucite reşedinţe, subretele, menajerele şi majordomii celor mai înstărite familii. Le-am privit, aproape fără să fiu zărită, pe cele mai rafinate doamne, pe fiicele şi soţii lor. Ca martor mut, am intrat în case burgheze, în mici palate aristocratice şi în apartamente somptuoase din edificii cu tradiţie. Uneori, nu treceam de uşa din dos: o slujnică primea rochia adusă; alteori, mă pofteau în dressinguri, străbăteam coridoare şi întrezăream saloane, priveam cu nesaţ covoare, lampadare, draperii de catifea şi piane cu coadă, la care se cânta sau nu, şi îmi spuneam că ar fi fost ciudat să trăiesc într-un asemenea univers.
Zilele mi se scurgeau liniştit în cele două lumi, căci eram aproape străină de incongruenţa lor. Parcurgeam cu aceeaşi naturaleţe şi străzile late, jalonate de carete în mers şi porţi mari, şi labirintul nebunesc al uliţelor întortocheate din cartierul meu, pline mereu de băltoace, gunoaie, strigătele vânzătorilor şi lătratul ascuţit al câinilor flămânzi; pe uliţele acelea, toţi erau foarte grăbiţi şi, când se striga „atenţie, vine apa”, se puneau iute la adăpost, ca să nu-i plouă cu stropi de urină. Meşteşugari, mici negustori, funcţionari şi muncitori cu ziua recent sosiţi în capitală umpleau casele de închiriat, dând cartierului un aer popular. Mulţi dintre ei abia dacă ieşeau de acolo, şi doar în cazuri de forţă majoră; mama şi cu mine, în schimb, plecam grăbite în zorii zilei spre strada Zurbano şi ne apucam fără nici o întârziere de muncă în atelierul doñei Manuela.
La doi ani după ce am început să muncesc, mama şi doña Manuela au hotărât că sosise vremea să învăţ să cos. La paisprezece ani, am început cu ce era mai simplu: bride, surfilat, însăilat uşor. Au urmat butoniere, tighele, tivuri. Stăteam şi lucram pe scaune mici de răchită, aplecate peste tăbliile de lemn de pe genunchi; pe ele ţineam lucrul. Doña Manuela se ocupa de cliente, croia, proba, rectifica. Mama lua măsuri şi făcea restul: cosea tot ce era mai delicat, împărţea treburile, controla realizarea lor, impunând ritm şi disciplină micului batalion de şase croitorese mature, patru sau cinci mai tinere şi câteva ucenice guralive, care aveau mereu mai mult chef de râs şi bârfă decât de trudă adevărată. Unele au ajuns bune croitorese, altele n-au fost în stare şi au continuat să facă treburile cel mai puţin plăcute. Când una pleca, alta îi lua locul în odaia mereu în dezordine, care nu se potrivea nici cu senina opulenţă a faţadei, nici cu sobrietatea salonului luminos unde aveau acces doar clientele. Doar ele, doña Manuela şi mama se puteau bucura de tapetul lui de culoarea şofranului; doar ele puteau să se apropie de mobilele de mahon şi să calce pe duşumeaua de stejar pe care noi, cele mai tinere, o lustruiam cu cârpe de bumbac. Doar ele se bucurau din când în când de razele de soare ce intrau prin cele patru balcoane înalte care dădeau în stradă. Restul trupei stăteam mereu în ariergardă, în acel gineceu, de gheaţă iarna şi de foc vara, care era atelierul cenuşiu din spatele casei, cu doar două ferestruici ce dădeau spre un patio întunecos şi unde ceasurile treceau ca aerul între catrenele pe care le fredonam şi ţăcănitul foarfecelor.

Prezentare şi traducere de Ileana Scipione
(în curs de apariţie la Editura Polirom, în colecţia „Biblioteca Polirom”)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara