Redutabil (Le Redoutable, 2017); Regia: Michel Hazanavicius; Scenariul: Anne Wiazemsky, Michel Hazanavicius; Cu: Louis Garrel, Stacy Martin, Bérénice Bejo, Micha Lescot, Grégory Gadebois, Félix Kysyl; Genul filmului: Biografic, Dramă, Romantic, Dragoste; Durata: 107 minute; Premiera în România: 15.12.2017; Produs de: Les Compagnons du Cinéma; Distribuit în România de: Independenţa Film.

un portret al luiJean-Luc Godard, regizorul emblematic al Nouvelle Vague-ului, un moment definitoriu al cinematografiei franceze, asta pare să ofere, într-o primă instanţă, Michel Hazanavicius, regizorul cunoscut pentru The Artist(2011) unde proba o virtute esenţială şi în acest film, capacitatea de a prinde o parte din istoria cinematografiei. Care Jean-Luc Godard însă? Filmul nu este un simplu biopic, Hazanavicius realizează un decupaj din biografia rebelului regizor francez, cu o parte din anii petrecuţi alături de soţia sa, Anne Wiazemsky, parte consemnată de aceasta în cartea sa de memorii, Un an après, publicată la Editura Gallimard. Fundalul istoric al aventurii rocambolesco-maoiste din lifestory-ul acestui talent redutabil al cinematografiei franceze, fundal în miezul căruia străluceşte fulminantul an 1968, devine însă tot atât de important precum portretul. Cu o cameră în mână, pe urmele lui Dziga Vertov, inspirat probabil de filmul din 1929 al cineastului rus, Omul cu camera de filmat, Jean-Luc filmează în direct revoluţia din 1968, confruntările de stradă, dezbaterile aprinse din sălile Sorbonei etc. Pe acest fond tumultos, de febră ideologică, tânărul artist de 37 de ani încearcă să-şi probeze stofa de revoluţionar, dornic să-şi ucidă în efigie propriul chip de cineast burghez şi să provoace o adevărată revoluţie rupând cu noul val devenit vechi, cu filmografia proprie, dar şi cu cea a unor Truffaut, Chabroll, Rivette etc. Naratorul ocazional al acestei poveşti este chiar tânăra soţie, Anne (Stacy Martin), o actriţă de o frumuseţe canonică în epocă, pe care camera o înregistrează cu minuţie fotografică în grosplanuri studiate.

Această parte a biografiei regizorului e de departe cea mai puţin ofertantă pentru cariera sa cinematografică, dar interesantă pentru rătăcirile şi spectacolul dezorientării pe care-l oferă regizorul. Jean-Luc Godard este în epocă simbolul unei generaţii impetuoase şi extrem de talentate, o vedetă culturală precum Jean Paul Sartre sau Marlaux, pentru a vorbi de doi reprezentaţi vocali ai stângii franceze. Mai ’68 este o sărbătoare orgiastică, o saturnalie ideologică, o mişcare contestatară în care se amestecă troţkismul rezidual al stângii franceze, maoismul de operetă trăit ca modă, spiritul juvenil al unei generaţii declanşate de utopic contra establishmentului gerontocratic al partidei gaulliste. Eroii de ieri sunt reacţionarii de astăzi. Jean-Luc (Louis Garrel) este atras de mişcare, de acest dinamism imperturbabil. O spune de altfel ironic după multiplele episoade de trăirism revoluţionar în care joncţiunea cu masele iese prost: „din mişcarea studenţească prefer cuvântul mişcare“. Acest mariaj ideologic al lui Godard cu revoluţia nu se înscrie doar în clişeu, dar şi în caricatură şi gesticulaţie surplombată de enfant terrible. Discursurile publice ale lui Godard, unele lipsite de logica elementară, sunt majoritatea ratate, cel puţin în filmul lui Hazanavicius, nu doar pentru că Jean-Luc n-ar stăpâni jargonul revoluţionar, ci pentru că locul său nu e printre militanţi, pentru că regizorul rămâne o singularitate, contradictoriu şi incongruent, excentric şi inconsecvent, poate cel mai înclinat spre reflecţie dintre regizorii francezi. Este vorba pe scurt de prostia ideologică, de ideea comunistă, în varianta hard a maoismului, decantat de mediile de stânga franceze de orice reziduu totalitar ca o floare de nu-mă-uita. Mao Zedong, responsabil prin politica sa economică aşezată sub numele pompos de Marele Salt Înainte, de moartea prin înfometare a zeci de milioane de chinezi este prima vedetă a Olimpului revoluţionar. Se pronunţă sacerdotal numele Vietnam, Campodgia etc., dar şi Che Guevara Godard militează pentru suspendarea Festivalului de la Cannes ca protest faţă de generalul De Gaulle. Contradicţiile înregimentării regizorului francez sunt privite cu o maximă ironie de Hazanavicius. Jean-Luc e căsătorit cu nepoata unui scriitor ultraconservator, François Mauriac, altfel descendentă dintr-o familie princiară rusă, evident contrarevoluţionară. E nevoit să-şi petreacă o parte din concediu în vila ultragaullistului Pierre Lazareff, o duce nemaipomenit de bine întrun desăvârşit confort burghez etc. etc. Jean-Luc întruchipează acea formulă profitabilă a angajamentului ideologic comunist care a primit numele de gauchecaviar, făcând propagandă contra unui regim preferenţial acordat de Rusia sovietică. A doua formă de mariaj, cea dintre revoluţie şi cinema, merge de asemenea prost. Cele două se plictisesc reciproc şi împreună pe spectatori care pot vedea un film de propagandă lipsit de geniul lui Godard, dar plin de sloganurile stângii din acel moment. Filmul din 1967, La Chinoise, cu Anne Wiazemsky, soţia lui Jean-Luc, şi celebrul Jean-Pierre Léaud, nu obţine succesul scontat de regizor, iar critica îi este în majoritate defavorabilă. Dorind să edifice o cinematografie revoluţionară şi deopotrivă în slujba revoluţiei, Jean- Luc cade tocmai pe ceea ce dorea să evite cu orice preţ: sloganul, clişeul, limbajul de lemn al ideologiei. În ciuda eşecurilor publice, în grupul pe care-l formează cu numele cineastului sovietic deja amintit, Dziga Vertov, Jean-Luc se aventurează într-un experiment sortit eşecului, un western maoist. Pentru a face un film eminamente revoluţionar, Jean-Luc încearcă să aducă democraţia în artă, supunând dezbaterii, de la actori la electricieni, fiecare scenă din film şi cedând iniţiativa majorităţii. Ceea ce rezultă este evident o interminabilă şedinţă de comitet de partid şi nu un film. Într-un fel, Michel Hazanavicius surprinde o derivă care pare generată de un moment de criză în existenţa regizorului, în încercarea de identificare a unei alte formule de creaţie. Spiritul 68ist edificat de entuziasmul străzii şi fantasmele revoluţionare colorate maoist nu serveşte eliberării, ci constrânge într-o formulă standardizată spiritul creator al lui Jean-Luc. În plus, muncitorii nu-i înţeleg filmele, paradoxal burghezii, inexorabil mai educaţi, sunt cei care i le admiră, dar majoritatea îi preferă cinematografiaanterioarăşinuconsumă experimentalismul său idelogizat din La Chinoise. În mediile revoluţionare e primit uneori cu huiduieli ca reacţionar, ca reprezentant al burgheziei. De aici necesitatea unui suicid simbolic, vechiul Godard, autorul unor capodopere precum Cu sufletul la gură (1960) sau Dispreţul (1963) trebuie să dispară pentru ca Godard revoluţionarul să se nască. Numai că revoluţionarul Godard e mai mult o caricatură, o fantoşă, şi efectul de gag repetat al pierderii ochelarilor în împrejurări de comoţie revoluţionară subliniază ricanat incompatibilităţile structurale între revoluţie şi creaţie angajată ca punere în act artistic a unui act politic. De altfel, ironia prezidează tot acest portret în unghiuri, un portret à la Picasso, de la primul capitol intitulat Wolfgang Amadeus Godard. La 37 de ani, cu un puseu cioranian, Godard se declară mort. Geniul nu ar trebui să supravieţuiască acestei vârste matusalemice:On devrait tous mourir avant l’âge de 35 ans, avant de devenir des vieux cons. Asta pare să fie valabil pentru acest Jean-Luc Godard dornic să devină Mao Zedong Godard. Al treilea mariaj care sucombă până la urmă este cel propriu-zis cu soţia sa Anne. Comportamentul derutant, ireverenţios, adesea stupid-mitocănesc de enfant gâté al lui Jean-Luc îi minează toate relaţiile, inclusiv cele cu prietenii cei mai buni precum Bertolucci, influenţat de Nouvelle Vague-ul francez, aşa cum se poate observa în pelicula Prima della rivoluzione din 1964. Când îi deleagă rolul de narator lui Anne cea de atunci, Hazanavicius e conştient de vulnerabilitatea personajului. Iubita şi soţia sa, Anne, e o tânără studentă atrasă de regizorul celebru, incapabilă să-i înţeleagă opera, în schimb capabilă cu mult bun-simţ să-i observe deriva socială şi prostia ideologică devenită manifest şi stil de viaţă. Anne e în acel moment mai matură şi mai înţeleaptă decât Amadeus Godard pe cale să devină Mao Godard.