Tema manuscrisului găsit, a misterului arheologic a devenit un loc comun în literatura universală (din Antichitate şi Evul Mediu, la Balzac, Poe, Agatha Christie, Umberto Eco, Borges, până la cele mai multe romane „post-Harry Potter”), dar iată că poate fi reluată oricând cu succes.

O dovedeşte şi noul volum al lui Paulo Coelho, Manuscrito Encontrado em Accra, 2012, tradus cu uluitoare sincronicitate la Humanitas Fiction de către cunoscuta specialistă în literatură portugheză Micaela Ghiţescu. (De altfel, traducerea nu s-a făcut mai repede decât îşi scrie însuşi Coelho textele: autorul mărturisea că nu îi trebuie decât câteva săptămâni, după ce meditează un an sau doi asupra subiectului. Şi acest volum ar fi fost scris în numai două săptămâni, după ce Coelho şi-a revenit dintr-un infarct. Asemenea rapiditate – pentru aproape 200 de pagini – am mai întâlnit-o cu uimire la Avicenna, care îşi compunea tratatele şi epistolele pe drum, călare, între două cetăţi, în câteva zile, ba chiar „într-o jumătate de oră”. Comparaţia cu „filosofia ambulantă” medievală, compilaţie oriental-grecească, nu mi se pare nici din punctul de vedere al urgenţei redactării, deplasată.
Micaela Ghiţescu, al cărei nume e legat şi de prima apariţie în limba română a Alchimistului (Editura Nemira, 1995), roman considerat în continuare principalul succes al lui Coelho, are o frază adaptată simplităţii parabolei şi marilor adevăruri, prin care Coelho, popularizatorul „sufletului lumii”, „Marii Opere”, „limbajului universal” (şi al altor termeni preluaţi de la Jung sau alţi pasionaţi de alchimie) a ajuns în ultimii douăzeci de ani la tiraje ameţitoare. Împărtăşirea înţelepciunilor elementare (precum „descoperirea Marii Opere nu e misiunea câtorva aleşi, ci a tuturor fiinţelor de pe Pământ”, „Dunele se schimbă sub vântoase, dar pustia rămâne aceeaşi” sau „Când vrei ceva cu adevărat, tot universul se va pune în mişcare spre a te ajuta să atingi ce-ţi doreşti” – Alchimistul; „Totul se leagă şi are sens. Deşi acest sens rămâne de cele mai multe ori ascuns, ştim că suntem aproape de misiunea noastră pe pământ, când faptele ne sunt pătrunse de energia entuziasmului” – Zahir. Etc.) rămâne, probabil, principala calitate prin care sunt căutate cărţile sale. Asemenea înţelepciuni au dintotdeauna, cum spuneam încă de la primele apariţii coelhiene pe piaţa românească, o „energie pozitivă” necesară în străbaterea „deşertului” existenţial, iar cititorul preferă asemenea lectură, se simte încurajat să accepte schimbarea, să se considere eroul principal al istoriei, să descopere binele (în echilibru faţă de rău). Desigur, fără talent (al autorului, al traducătoarei), toate aceste teme New Age, devenite între timp destul de răspândite, ar fi plictisitoare. Între acestea, nu în ultimul rând, sunt reluate, cu diferite interpretări, temele biblice (de găsit şi în Al cincilea munte, unde povestea profetului Ilie face o apropiere de viaţa emoţională intensă şi, deopotrivă, de macrocosmos) sau tema pelerinajului (Jurnalul unui mag) şi a profeţiei (comunicarea directă cu divinitatea), creând legături cu lumea profeţiei ebraice, arabe, feniciene, canaaneane. Istoria Orientului Apropiat, de care Coelho se simte evident atras, cu luptele ei în care au fost implicaţi asirieni, persani, seleucizi, romani, bizantini, arabi, cruciaţi şi otomani, deschide noi sensuri, deloc ignorabile în zilele noastre, „când înţelegem că istoria noastră şi istoria lumii au fost scrise de aceeaşi Mână”.
După cele mai recente apariţii în română la Humanitas Fiction în 2011 (autobiograficele, de „exorcizare a demonilor personali”, Aleph şi Walkiriile), Manuscrisul găsit la Accra, reia basmul descoperirii Orientului prin lentila cruciadelor (cărora le este datorată, de altfel, inclusiv descoperirea filosofiei greceşti prin intermediul culturii arabe). Ecourile cruciadelor sunt din ce în ce mai pomenite în contextul „barbariilor moderne” de astăzi şi atrag atenţia asupra apropierilor dintre Orient şi Occident. Imposibilele eforturi şi sacrificii ale localnicilor şi cruciaţilor, nebunia, eroismul, ambiţia unora, răbdarea şi înţelepciunea altora, dar şi misterul locurilor sfinte, exotismul şi dorul de ducă, cu tot cortegiul de „rezultate inverse” din zilele noastre (problemele imigranţilor, redescoperirea exaltărilor religioase, nevoia de ecumenism) fac din istoria acestei epoci un subiect cât se poate de actual.
Desigur, anul 1099 în Ierusalim nu putea fi, într-un roman de Coelho, doar un prilej de rememorare istorică sau de confruntare a religiilor. Un grec („Coptul”) cheamă locuitorii oraşului sfânt să învingă nu prin arme, ci prin înţelepciune, încurajându-i să caute soluţii în viaţa de fiecare zi, să vorbească despre adevăraţii duşmani ai omului, despre adevărata înfrângere, despre singurătate, schimbare, frumuseţe, iubire etc. Răspunsurile sale „moşesc” învăţăturile pe care fiecare om le poartă în sine, dar pe care nu le descoperă fără efortul întrebării – şi care sunt aceleaşi pentru problemele zilelor noastre. Nici astăzi nu ştim cum poate fi dobândit harul credinţei, cum poate fi ales drumul de urmat, cum să nu ne temem de viitor.
Fără nici o reţinere în privinţa repetării unui truc scriitoricesc secular, a clişeului „descoperirii” manuscrisului pe care autorul doar îl transcrie (manuscrisul ori artefactul găsit concentrează atenţia asupra punctului de pătrundere în altă lume, e acel small clue care declanşează acţiunea şi, concomitent, meditaţia, ca o cheie între aventură şi spiritualitate), Coelho încearcă să facă să creadă cititorul – folosind parţiala apropiere de realitate, existenţa manuscriselor de la Nag-Hammadi, textele gnostice păstrate la Muzeul Copt din Cairo, un pergament din 1307, „găsit de Sir Wilkinson în 1974”, considerat a fi unul din textele care trebuiau să facă parte din Noul Testament (şi nu a fost inclus de către „un grup de episcopi adunaţi în anul 170, care au selecţionat textele”). Pentru efectul de real, e dat chiar şi numărul aprobării prin care guvernul egiptean permitea scoaterea din ţară a manuscrisului!! Într-o singură propoziţie, Coelho rezumă presupusa geneză a romanului: „L-am cunoscut pe fiul lui Sir Walter Wilkinson, de Crăciun, în 1982… Pe 30 nov. 2011 am primit o copie a manuscrisului pe care o primisem la prima noastră întâlnire. Îl transcriu acum.”
Concizia şi „efectul de real” din introducere sunt pe măsura lapidarităţii apoftegmatice care urmează. Cu toată incertitudinea privind existenţa acestui text apocrif şi necanonic, textului îi e conferită o „valabilitate” asociabilă scrierilor biblice. Adevărurile simple, pe care le ştie (dar nu le urmează) oricine, considerate „dincolo de lege”, riscând a fi înţelese greşit de nepricepuţi, care au rămas de aceea ascunse (de altfel, chiar cuvântul „apocrif” cuprinde verbul krypto, „a ascunde”) se leagă acum într-un text care, ca filtru literar, îmi pare a nu fi ignorat Proverbele din Infern de William Blake şi, în general, scrierea pseudo-profetică a acestuia, The Marriage of Heaven and Hell. Succesiunea de parabole, maxime, reflecţii conferă limbajului de o poetică limpezime al lui Coelho acea concentrare care face volumul citibil în „porţii mici” (ca orice carte despre adevăratele valori ale vieţii). Vorbim de cuvinte bine şlefuite, „sculptate” cu flacără lăuntrică, a căror ardenţă riscă să devină banală într-o traducere neinspirată, precum cenuşa rămasă în urmă. Din fericire, spre lauda Micaelei Ghiţescu, nu e cazul aici.