Bogdan Ghiu: Totul trebuie
tradus. Noua paradigmă (un
manifest),
Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 2015
Deşi poate părea paradoxal,
Totul trebuie
tradus este un
imperativ care decurge
din vechea
demonstraţie care a
stabilit că totul este
(deja) traducere, în interiorul
aceleiaşi limbi, şi asta
pentru că înţelegerea,
interpretarea, şi însăşi
comunicarea sînt filtrate de
traducere şi se bazează pe
mecanismele descrise de
teoria traducerii.
A făcut-o foarte convingător
Georg Steiner acum 40 de ani în
După Babel, atît de convingător,
încît După Babel a devenit aproape
sinonim cu „după Steiner”, iar
această stare de fapt s-ar putea
reflecta acum foarte firesc într-o
schimbare de perspectivă, prin
înlocuirea paradigmei comunicării
cu cea a traducerii. În esenţă, asta
este miza teoretică a cărţii lui
Bogdan Ghiu, pentru asta pledează
el, lansînd o nouă direcţie de
dezbatere de cea mai mare actualitate
în contextul uluitoarelor evoluţii
ale internetului şi în contextul
globalizării care face caz de diferenţe
dorind cu orice preţ să le aplatizeze
reliefurile, mai ales pe cele lingvistice
(vezi capitolul „Utopia limbii
universale revine!”). El nu se situează
însă pe poziţia unui teoretician
decît în măsura în care s-a lăsat
„contaminat” de autorii pe care
îi traduce, şi evident s-a lăsat, şi
de specializarea sa în traducerea
de filozofie şi, mai larg, de ştiinţe
sociale şi umaniste de expresie
franceză, ceea ce se vede mai ales
la nivel formal. El s-a dedicat de
25 de ani încoace aducerii în limba
română a textelor fundamentale
datorate unor autori precum Michel
Foucault, Jacques Derrida sau
Gilles Deleuze, artizanii gîndirii
critice franceze post-heideggeriene
şi post-structuraliste care a dominat
Europa în a doua jumătate a secolului
trecut, asumîndu-şi personal un
proiect de anvergură instituţională,
pe care a reuşit să-l pună în aplicare
în condiţiile de libertate de după
1989, dar şi de deplină derută a
politicilor editoriale. Poziţia lui este
cea a unui traducător angajat, în
sensul cel mai bun al cuvîntului,
un traducător, care, pe lîngă talentul
literar şi filologic, este înzestrat
cu conştiinţă critică, etică, civică,
politică, pentru că traducerea
asumată la nivelul la care şi-a
asumat-o el le presupune pe toate,
şi toate acestea se actualizează în
actul traducerii şi în toată activitatea
conexă pe care o presupune. Cetăţean
al Europei pentru care traducerea
înseamnă însăşi garanţia păstrării
spiritului european, Bogdan Ghiu
îşi deschide, la propriu, „laboratorul”
de traducător, caietele de notiţe
cu reflecţii făcute la cald, în timpul
traducerii (dintre acestea, multe
sînt sistematizate în prefeţele sau
postfeţele pe care le-a făcut traducerilor
sale), precum şi agenda de participant
la ateliere de traducere sau la
diferite dezbateri internaţionale
între traducători, şi le montează
în această carte-manifest. Cartea
se construieşte prin urmare nu atît
din dezvoltările teoretice propriuzise,
multe din ele rămînînd la
stadiul provocării, cît mai ales din
fragmente de experienţă personală
şi de memorie, din multe observaţii
de detaliu rezultate din cercetarea
aplicată pe text; din „istoria” unor
decizii în materie de soluţii
terminologice (pentru, de pildă,
franceza supraidiomatizată a lui
Derrida din Despre gramatologie
– p. 75-79, sau, mai recent, pentru
terminologia lui Deleuze-Guattari,
din Mii de platouri – p. 99-107);
din observaţii de metodă, precum
cele din capitolul „Despre traducerea
analitică şi despre necesitatea
dublei traduceri”, în care se descrie
experienţa traducerii pentru înţelegere
şi apropriere a textului, urmată de
re-traducerea care va îi va restitui
originalului personalitatea şi
„opacitatea”; din analize ale
unor traduceri făcute de alţii
(„Montaigne şi Defoe în limba
română” – de refăcut urgent! – sau
„Traducerea ca frecare a limbilor
– cum să nu traduci”, care conţine
utile învăţăminte despre o veche
traducere de maestru neluată în
seamă de o mai nouă traducere
autosuficientă); din trimiteri, cu
citate ample, la filozofi care au
scris despre traducere, ca Walter
Benjamin sau Antoine Berman,
sau la discuţii foarte recente. Tot
acest asamblaj (cu un termen pe
care l-am ales aici de dragul aluziei
la analiza prilejuită de traducerea
conceptului delleuzian de
„agencement” – vezi p. 101-
102) reflectă personalitatea lui
Bogdan Ghiu, febrilitatea cu
care lucrează, implicarea sa, dar
şi (şi aici mulţi traducători de cursă
lungă şi dedicaţi unui mare autor
sau unui anumit segment de literatură
se vor regăsi) multitudinea de
direcţii în care este solicitat un
traducător în timpul lucrului,
reflecţiile teoretice la care trebuie
să renunţe sau pe care trebuie
să şi le reprime pentru a face să
avanseze traducerea. Pentru că,
nu-i aşa, traducătorul este acel
„invizibil” care nu trebuie să „lase
urme” în lucrul său, care doar
„moşeşte” un text, pentru a-l „naşte”
în altă limbă. Tot acest asamblaj
apare astfel şi ca un soi de revanşă
a traducătorului, şi ni se transmite
într-un stil exploziv, făcut din jocuri
de limbaj, din alternative, ezitări,
din repetiţii şi frecvente schimbări
de viteză dictate de un ritm interior
trepidant şi de o redactare sub
imperativul urgenţei. Aproape
fiecare capitol poate constitui tema
cîte unei dezbateri separate: despre
identitatea europeană, despre noile
relaţii culturale Est-Vest, despre
războiul imaginii cu cuvîntul, despre
ficţiunile româneşti care au cucerit
Occidentul mai repede şi mai eficient
decît ceea ce am putea numi dosarele
istoriei recente, despre francofonia
din care aproape că lipseşte Franţa,
şi din care, în orice caz, a dispărut
modelul francez (capitolul „Francofonia,
o franciză a limbii franceze”),
sau despre „producţia editorială
actuală în domeniul ştiinţelor
umaniste şi sociale în România
şi în Franţa”, şi apoi despre traducerea
lor în România. În acest din urmă
domeniu, Bogdan Ghiu îşi afirmă
nu doar experienţa de traducător,
ci şi pe cea de agent-literar al
autorilor traduşi, de făuritor de
politică personală a traducerii. Este
poziţia de pe care se face auzit cel
mai convingător apelul său către
noua generaţie de traducători, care
trebuie să capete conştiinţă de
sine, care trebuie să refuze statutul
de prestatori de servicii la care îi
condamnă editorii, care trebuie să
susţină şi să impună opţiuni personale,
aceasta fiind o datorie în primul
rînd faţă de propria personalitate
creatoare. E lucru dovedit că marile
şi excepţionalele traduceri sînt
şi rezultatul cultivării afinităţilor
elective. Îngrijorat de răul tratament
al traducătorului în România, Bogdan
Ghiu se întreabă: „I-ar afecta oare
pe editori o grevă a traducătorilor?”
– la care răspunsul implicit este
evident „Nu”! Nici nu se poate pune
problema unei greve a traducătorilor
cîtă vreme traducătorii nu îşi afirmă
conştiinţa propriei valori pentru
ca apoi să-şi poată afirma conştiinţa
de clasă, în înţelesul constructiv
şi nedemagocic al noţiunii.
În fine, şi mai presus de toate,
în tot vîrtejul de idei al acestui
manifest care pare uneori a uita
de unde a pornit, revine cu insistenţă,
iarăşi şi iarăşi, mereu, argumentarea
traducerii de texte, a traducerii de
literatură şi ştiinţe umaniste. Pentru
că intensitatea, calitatea şi continuitatea
acestei activităţi veche de cînd
minunea despărţirii limbilor întreţine
ca nici o alta calitatea, înălţimea
comunicării, dezvoltă înţelegerea,
rafinează interpretarea, clădeşte
text cu text şi text peste text unul
din pereţii portanţi ai istoriei fiecărei
limbi. Cum ar fi arătat, cum ar fi
evoluat limbile fără traducerea de
texte? Cum ar fi arătat limba română,
care ne-ar fi fost literatura fără
deferlanta traducerilor din secolul
al XIX-lea? Cît de mult a însemnat
pentru toate limbile moderne uriaşa
experienţă a traducerii Bibliei,
mereu repusă în discuţie, niciodată
încheiată? Poate că nu întîmplător,
ultimele pagini ale manifestului
reiau şi interpretează citate din
Faptele apostolilor, despre Coborîrea
Duhului Sfînt (2, 1-13), şi din Facere,
despre Turnul Babel şi amestecul
limbilor (11, 1-9), în versiunea
oferită de Biblia sinodală şi în
cea propusă de Valeriu Anania,
reîntorcînd semnificativ întreaga
problematică a traducerii la origini.
Cu doar cîţiva ani înainte de a
ne părăsi, Irina Mavrodin a scris
un volum testamentar de eseuri
intitulat Despre traducere literal
şi în toate sensurile. Bogdan Ghiu,
unul dintre puţinii ei urmaşi în
privinţa calităţii traducerii autorilor
de expresie franceză şi poate singurul
asemenea ei în privinţa întinderii
producţiei, scriind Totul trebuie
tradus, se află abia la un moment
de bilanţ parţial al experienţei sale
de traducător, pe care îl dăruieşte
traducătorului din secolul XXI sub
formă de „manifest”, pentru că,
iată, se dovedeşte că traducătorul
secolului XXI trebuie să fie mai
întîi de toate un luptător.
