Petru-Vladimir Pătulescu se numără printre intelectualii cărora viaţa le-a despicat fiinţa în două: jumătate a hărăzit-o ambiţiei profesionale, iar cealaltă jumătate a lăsat-o de partea chemării lăuntrice. Aşa se face că, împărţit între două albii de care se simte legat în egală măsură - meseria şi vocaţia - Petru-Vladimir Pătulescu e un exemplu de intelectual pentru care destinul nu înseamnă doar şirul realizărilor din trecut, dar şi lanţul regretelor iscate de lucrurile pe care nu a apucat să le facă.
Urmele acestei scindări se simt chiar în biografia lui: a absolvit Facultatea de Matematică, secţia Informatică, în 1978, cu o lucrare din domeniul limbajelor formale şi al gramaticilor generative, pentru ca apoi, dînd chemare imboldului speculativ, să urmeze în perioada 1984-1989 cursurile Facultăţii de Filozofie de la Universitatea din Bucureşti. Susţinîndu-şi licenţa în filozofie în 1990, sub conducerea profesorului Ilie Pârvu, Vladimir Pătulescu a păstrat mereu regretul de a nu fi ascultat de îndemnul pe care acesta i l-a dat atunci: să elaboreze o teză de doctorat în marginea ontologiei lui Noica, cu inaugurarea unui drum exegetic care atunci, în 1990, presupunea operă de pionierat. Cum însă cealaltă jumătate a fiinţei sale îşi cerea drepturile, Petru-Vladimir Pătulescu s-a adîncit în munca pentru care se pregătise ca specialist în matematică: tehnologia informaţiei şi, cu precădere, domeniul software-ului. Însă tristeţea de a nu fi păşit pe calea cercetării filozofice nu l-a împiedicat ca, în intimitatea fiinţei sale, să rămînă un practicant ad hoc al filozofiei.
Paradoxul fericit al practicantului ad hoc de filozofie este că nu are nevoie de o "practică" menită a-i justifica statutul. El trăieşte filozofia, nu o etalează. În plus, e scutit de corvezile impuse de ierarhia disciplinei - lucrări, traduceri -, într-un cuvînt de toată suita de acte silite din cauza cărora, astăzi, suntem martorii unui munte de literatură ce e sortit să dispară în deşertul indiferenţei colective. Nu ştiu dacă la mijloc e o nedreptate funestă a societăţii în care trăim, de pildă o consecinţă a conului de umbră în care cultura a intrat în urma apariţiei televiziunii, fapt e că fenomenul e generalizat: în fiecare an, silozurile pieţei de carte sunt încărcate cu balastul, adesea indigerabil, al unor tomuri pe care nimeni, în afara autorilor lor, nu e dispus să le bage în seamă. Că acest balast e alcătuit din cărţi moarte din faşă sau din scăpărări de inteligenţă speculativă este un detaliu care nu schimbă cu nimic înfăţişarea fenomenului: valuri de literatură abstractă măturînd plaja culturală dispar cu aceeaşi repeziciune cu care au apărut.
În comparaţie cu tracasările profesionale ale practicanţilor oficiali, viaţa unui trăitor pe cont propriu a filozofiei e cu mult mai uşoară, şi asta fiindcă nu cere, drept condiţie de existenţă, decît acea dispoziţie lăuntrică în virtutea căreia lumea e trecută prin sita reflexivităţii: îţi trăieşti viaţa şi apoi o cerni în nuanţe şi înţelesuri. Avantajul acestui tip de filozofie, este că, neavînd a se supune unor obligaţii circumstanţiale, se bucură de o libertate neîngrădită: totul atîrnă de cît de înclinat spre meditaţie îţi este temperamentul. În schimb, dezavantajul este că, trăind în felia neştiută a singurătăţii tale, nu ai cum să te bucuri de recunoaşterea oficială. Eşti pe picioarele tale, dar nu eşti în catastifele ierarhice ale cinului filozofic. Eşti negreşit autentic, dar nu ai fost încă miruit de untdelemnul consideraţiei de breaslă.
Cu o sensibilitate lirică care îl predispune negreşit către filozofarea subiectivă, de mărturisire şi de analiză a ecourilor sufleteşti, Petru-Vladimir Pătulescu nu este cruţat de drama practicantului ad hoc de filozofie. E deştept, cult şi familiarizat cu tărîmul nuanţărilor fine, dar este închis în hotarele propriei autorităţi. Cînd o astfel de fiinţă nu primeşte semne de recunoaştere publică, singura cale de a-şi micşora frămîntarea e să facă ceea ce au făcut dintotdeauna gînditorii solitari: să filozofeze cu intermitenţă, fragmentar, pe seama întîmplărilor vieţii. În această privinţă, autorul se arată consecvent cu sine, dovadă că volumul de faţă, al doilea după cel din 2003 - Contemporan cu două milenii - Te x Te - este o colecţie de reflecţii şi meditaţii personale, aşadar o mostră de filozofie lirică. Dintre cele trei părţi cît numără volumul, prima este cu precădere inspirată din viaţa personală ("Cu ochii închişi"), pentru ca celelalte două ("Refluxul cuvintelor" şi "Provocări şi pariuri") să reprezinte pilde de cugetare pe teme venite din afară, din lumea largă a culturii contemporane.
Bizareria este că, deşi practică o filozofie a subiectivităţii, Petru-Vladimir Pătulescu se mişcă mult mai detaşat în tărîmul temelor care nu au legătură cu persoana sa. În schimb, de cum începe să vorbească despre sine, un ecran deformator îi tulbură analiza, îmbrăcîndu-i panseurile în specioase gîlme de jargon înzorzonat. E ca şi cum intuiţiile autorului, fine şi pline de miez psihologic, sînt înecate într-o nefastă logoree cu iz general. Şi astfel, cantitatea de cuvinte înghesuite pe unitatea de suprafaţă a hîrtiei ajunge să sufoce acurateţea ideii, sensibilitatea incontestabilă a autorului fiind înăbuşită de o grindină de enumerări emfatice care alterează calitatea textului.
Pletora aceasta verbală face ca gîndurile cărţii să nu mai ajungă la cititor, ferecate cum sînt de grosimea stratului de cuvinte bombastice. Ideea moare prin exces de masă lingvistică, aşa cum silueta unui trup e urîţită de stufoşenia de dantele, panglici şi volănaşe purtate. De aici senzaţia neplăcută pe care o capeţi: că cineva îţi acoperă ochii cu perdeaua dizgraţioasă a unui fluviu semantic pe care nimeni nu-l poate controla. Rezultatul este o sastisire rapidă de pe urma căreia autorul îşi pierde la propriu cititorul, alungîndu-l prin agresiune verbală.
Iată cum sună textul de prezentare de pe coperta a patra: "Te x Te din spatele pleoapelor. Din adîncul insondabil al minţii, din labirintul impenetrabil al creierului, din mantia desfăşurată a unei raţiuni stîrnite şi, de aceea, mai mereu întrebătoare. Drept suport un limbaj volatil, voit destrupat ce adună cuvinte-stări, cuvinte-cheie, cuvinte-instanţă pentru a traduce, a fixa sau a surprinde torsiunea discretă a gîndului şi a cerceta nefestiv tabloul şi mişcător şi Ťmuşcătorť al lumii, cu ochii fermi închişi, în refluxul intempestiv al cuvintelor, printre provocări incitante şi pariuri intens personale."
După o aşa grindină gongoric-puerilă, nici un cititor cu fler nu va deschide cartea. Şi totuşi, volumul nu duce lipsă de intuiţii, aprecieri critice sau verdicte culturale de cea mai bună calitate. De fapt, cazul lui Petru-Vladimir Pătulescu e cel al unui autor care nu ştie să-şi pună în lumină înzestrarea pe care o are, căci autorul are o sensibilitate cum rar întîlneşti în lumea filozofilor. De aceea, nu poţi decît să regreţi că nu a ştiut să-şi înveşmînteze gîndurile în odăjdii mai prielnice scopului avut. Patru cititori din cinci vor închide cartea după zece pagini, şi doar cei cu răbdare calofilă vor stărui în a-i străbate paginile. Şi sunt fragmente - precum cel despre întîlnirea întîmplătoare (dintre un bărbat şi o femeie) pe scara rulanta din pasaj (p. 189), cel despre cutremurul din 4 martie '77 (p. 197), cel despre exerciţiul imaginar cu rol protector (p. 207), cel despre prietenie (p. 223) sau cel despre distincţia dintre iubire şi dragoste (pp. 234-236) - care ar merita lectura cît mai multor perechi de ochi. Aşa însă, înecate cum sunt în pasta cleioasă a verbozităţii neînfrînate, autorul face figura unui incontinent scrib. Furat de iureşul unor declamaţii în al căror sunet se pare că se contemplă narcisic, autorul nu poate lua distanţa de trebuinţă pentru a sesiza malefica proliferare lexicală la care se dedă. Iată un fragment intitulat: "Mirare şi sens": "Aduc în lumina proaspătă şi filtrată de primăvară indecisă şi capricioasă un sunet nedecis între tristeţe şi bucurie. Aştept îndîrjit sub talpa aceluiaşi destin implacabil: indecizia, surpriza şi informul. Rar zornăie şi pentru mine alămurile fricii sau zvîcnesc din adînc clopote ale dezmărginirii iar eu ating, atunci, serafic, clapele fiecărei dimineţi. Mă risipesc lacom, stingher şi tandru spre toate orizonturile cînd hotărăsc treapta dintre ce iubesc şi ce uit. Memoria ce mă cheamă la ordine, ochiul ce-mi oferă culorile adunate în spectru, urechea ce-mi pune surdină melancoliei printr-un arpegiu efemer străbat acelaşi itinerar ale neliniştii: mirarea şi sensul. Mă mir cîtă vreme nu au sens grija, preajma şi bucuria mea." Iar cititorul se miră că autorul nu realizează contrastul dintre candoarea infantilă a fragmentului şi pretenţiile lui filozofice. Asemenea bucăţi debordînd de lirism adolescentin sunt cel mult destinate exerciţiilor de uz personal, dar în nici un caz publicării în volum.
La următorul volum, autorul va trebui să taie la sînge din text, să renunţe la generalităţi atunci cînd vorbeşte despre sine şi să nu mai recurgă cu nici un preţ la peroraţii îngălate. Şi atunci, poate, va fi mai bine. Altminteri în silozurile pieţei de carte de care vorbeam înainte va mai încăpea încă un volum omorît din faşă.
