Maia Ciobanu, personalitate distinctă a muzicii româneşti actuale, se bucură de notorietate atât în plan naţional cât şi internaţional. Cartea sa de vizită este mai mult decât edificatoare în aceast sens: lucrările sale sunt interpretate în Italia, Spania, Portugalia, Franţa, Suedia, Belgia, Albania, Grecia, Germania, Elveţia, S.U.A., Australia, Argentina ş.a.m.d., înregistrate în ţară şi străinătate; a susţinut conferinţe despre muzica sa la invitaţia unor universităţi din Elveţia, Germania, Suedia, a fost preşedinte al juriului Concursului Internaţional de Compoziţie Jeunesse Musicale 2008; doctor în muzică al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti, coordonator între anii 1995-2002 al Centrului de informare asupra muzicii contemporane-CIMC, preşedinte al Secţiunii Naţionale Române a SIMC – între 2002/2003, fondator şi prim editor- şef al periodicului Contemporary Music – Romanian Newsletter – prima publicaţie a SNR-ISCM – în limba engleză; fondator, alături de Institutul Francez din Bucureşti, al Festivalului de muzică contemporană „Ascultă şi vei înţelege”, dar şi al grupului ALTERNATIVE – cu un concept inovator asupra structurării şi derulării unui concert etc.). În cadrul generos al muzicii contemporane româneşti, Maia Ciobanu reprezintă o voce aparte; creator înzestrat, dinamic, laborios – care cultivă cu pasiune, meştesug şi dezinvoltură genuri muzicale dintre cele mai diferite, recunoscut pentru feeling-ul său absolut special vis-à-vis de mediul electroacustic – generând combinaţii sincretice surprinzătoare, originale; un muzician cu concepţii, opinii şi atitudini ferme – întotdeauna temeinic, prompt şi în mod nuanţat argumentate; un profesionist sobru, exigent, performant, erudit, sensibil, implicat în mod constructiv în viaţa Uniunii Compozitorilor; un intelect superior ce-şi asumă cu inteligenţă elitismul.
Stimată doamnă Maia Ciobanu, care credeţi că au fost paşii mai importanţi realizaţi de muzica românească, în ansamblul ei, în ultimele două decenii?
Există câteva câştiguri indubitabile pentru muzica românească de după decembrie ’89: deschiderea comunicării şi a informaţiei, precum şi o atitudine mai relaxată în ceea ce priveşte orientările estetice. Cred că sunt paşi importanţi pentru viaţa noastră muzicală şi, chiar dacă niciunul nu certifică valoarea, ei favorizează structurarea unui „altfel” de a gândi şi de a înfăptui sonorul. De asemenea, constituie premisa unei excelente promovări a creaţiei naţionale. Cum întotdeauna există măcar două feţe ale aceleiaşi medalii, deschiderea şi diversificarea pot deveni – pentru caracterele slabe sau insuficient închegate – semnalul fals încurajator al superficialităţii, al evaporării criteriilor şi ierarhiilor.
Funcţiile artelor, în general – estetică, de cunoaştere/ comunicare, formativă, energetică, dau sens existenţei acestora. Ce interesează, în muzică, în contextul actual?
Funcţia estetică este cea mai nesemnificativă în acest moment, societatea actuală – centrată exclusiv pe obiectivele materialiste – nu mai are timp pentru contemplaţia frumosului ca atare şi, în ciuda declaraţiilor demagogice, este total dezinteresată de spiritualitate. Involuţia culturii, inclusiv faptul că muzica simfonică interesează o elită din ce în ce mai rarefiată şi marginalizată până la excludere din viaţa socială, toate acestea sunt urmare a contextului socio-politic actual. Pe de altă parte, instabilitatea criteriilor, haosul instaurat în ierarhizarea valorilor mă feresc să regret decăderea funcţiei estetice, funcţie care nu a sporit nicicând prestigiul social al artistului. În ceea ce priveşte funcţia formativă ca şi cea energetică, se petrece un fenomen foarte interesant. Muzica continuă să aibă un rol formativ major în societatea de azi, chiar mai puternic decât în epocile anterioare, deoarece ea este mult mai prezentă, de fapt excesiv de prezentă (evident, nu mă refer la muzica simfonică). Succesul imens al show-biz-ului nu ar fi posibil fără prezenţa copleşitoare a muzicii de divertisment. Ea este inclusă nu numai în industria de spectacol, ci şi în publicitate, în massmedia, are funcţia hârtiei de împachetat ştiri, noutăţi politice sau sportive, produse comerciale; are de asemenea o funcţie ambientală foarte importantă. Consumăm muzică mai mult ca oricând într-o societate interesată exclusiv de destinul său material şi care este hotărîtă să infuzeze energie şi bună dispoziţie angajaţilor săi pentru maxima lor eficientizare. Atmosfera de petrecere permanentă (nu discut aici nivelul estetic) indusă de ambientul sonor al vieţii noastre de zi cu zi – în autobuze, taxiuri, magazine, parcuri, la radio sau tv – echivalează normalul cu optimismul obligatoriu. Aceasta este funcţia formativă reală a muzicii actuale aşa cum o doreşte sistemul socio-politic modern.
Mi se pare revelator faptul că liniştea este o excepţie şi a devenit practic un lux. Societatea economiei de piaţă ţine să ne asurzească tocmai pentru că este conştientă de rolul formativ esenţial al muzicii. Cetăţeanul este bombardat cu spam sonor; în acest fel nu mai are când şi cum să gândească, să judece pe cont propriu.
În acest context, compozitorul – ideal vorbind – devine un luptător de gherilă. Alegând calea Artei şi ocolind producţia de bunuri sonore, se situează implicit în afara sferei sociale, devine un paria şi o entitate periculoasă pentru semenii săi. Cum ar putea fi altfel atunci când ceea ce oferă este bucuria ascensiunii (spirituale, emoţionale), când cere efortul minţii şi al sufletului, când, vizavi de plăcerea comodă vândută la un preţ bun pe toate tarabele economiei de piaţă, el oferă aventura şi riscul.
În ceea ce mă priveşte, cred că fiecare dintre funcţiile pe care le-aţi enumerat are propriul său rol; aş adăuga o funcţie esenţială şi total dispreţuită azi – funcţia spirituală.
Muzica este cunoaştere şi comunicare, ambele cu impact maxim în zona emoţiei şi a spiritului. În mod paradoxal poate, transferul de date pe care muzica îl operează are cea mai mare eficienţă şi directeţe în zona subconştientului şi a supraconştientului. Din această cauză muzica vorbeşte în primul rând în planul instinctiv şi în cel transcendental, iar forţa sa de penetrare în aceste zone nu are egal. Am putea spune – o artă a extremelor.
În acelaşi timp muzica reuşeşte să transfere modele de structurare, de gândire, facilitând comunicarea peste timp. Cel care ascultă operele lui Monteverdi, Mozart, Bach, Stravinski are sentimentul unui dialog miraculos, al unui acces instantaneu la modul de gândire al compozitorilor respectivi.
Multe se pot spune despre comunicarea prin muzică – pentru mine însă ea rămâne dialogul exemplar, comunicarea la modul absolut, cea în care mintea, sufletul, spiritul devin transparente şi permeabile. Nu cred în „inevitabilele” concesii care ar trebui operate de dragul comunicării cu publicul; sunt de părere însă că publicul trebuie ajutat şi încurajat să acceadă la adevăratele valori, facilitându-i-se accesul la informaţia corectă, eliminând din calea sa piedicile false, inutile.
Din creaţia dvs., m-aş opri la un punct incandescent: Manifestele elitiste. Dintre aceste lucrări, Manifest elitist 3 a avut un puternic impact în mediul cultural-artistic românesc şi nu numai. Elita, percepută şi asumată ca „stare a spiritului” constituie o redimensionare inovatoare a interpretării conceptului.
Cred că elita este indispensabilă. Elita încearcă să urnească lucrurile care stau ori să le devieze pe cele aflate în mişcare (evoluţie/involuţie). Cred într-adevăr că elita este o stare a spiritului. Spre deosebire de permanenta mişcare pe care o generează, elita este o stare dincolo de bine şi rău, de moral/ imoral sau de orice alte categorii cu care suntem obişnuiţi să cântărim dihotomic ori în nuanţe de gri-uri unde orice valoare de adevăr între 0 şi 1 este plauzibilă.
În ceea ce priveşte cele trei Manifeste, ele sunt foarte diferite şi în acelaşi timp perfect convergente. Manifest elitist 1 este o lucrare multimedia (care poate fi auzit şi ca o piesă de muzică electroacustică în sine) cu rol de „pilot” al ciclului, purtând un mesaj multidirecţ ional (informaţional, estetic, filosofic). Manifest elitist 2 este o „muzică pură”, o piesă camerală foarte scurtă oferită ansamblului elveţian „ensemble für neue musik - zürich” în urma unei comenzi. Manifest elitist 3 este în primul rând o „luare de atitudine” etică şi estetică pe care am considerat- o imperios necesară şi clarificatoare pentru modul meu de a gândi, de a crea şi a acţiona.
Credeţi în nevoia de modele?
Nu am simţit niciodată nevoia de modele, nu am înţeles niciodată această aşa-zisă necesitate. Un creator are idei, nu modele. De modele se ocupă industria, croitorii şi firmele de modeling. Există însă personalităţi faţă de care am o admiraţie totală şi cu care mă simt înrudită în profunzime ca mod de a gândi şi de a mă exprima. Este vorba de Gaudi, Brâncuşi şi Borges. Gaudi – cel mai important pentru mine – pentru simţul continuităţii şi al unei permanente evoluţii, pentru spontana fluiditate de la organic la anorganic, de la tradiţie la avangardă, de la natural la artificial, de la improvizaţie la rigoare, de la simetrie la asimetrie, de la arhitectură la sculptură, culoare, verb, de la vegetal la animal, uman, sacru, alăturând şi conectând substanţe aparent disjuncte spre o unică semnificaţie. Brâncuşi – pentru siguranţa cu care a legat ceea ce este mai profund naţional cu ceea ce este mai profund universal, pentru economia de mijloace, pentru perfecta adecvare a tehnicilor, a soluţiilor meşteşugăreşti care pot întrupa Spiritul.
Borges – pentru conceptul Bibliotecii şi pentru uluitoarele sale intuiţii asupra Timpului, pentru apetitul comunicării cât mai simple, mai adevărate, mai exacte. Toţi trei pentru a se fi lăsat devoraţi de Idee, pentru curajul de a fi fericiţi întru Artă, pentru disocierea de orice formă de snobism, pentru dezinteresul faţă de bani, titluri, decoraţii, pentru munca acerbă şi foamea de Adevăr. A-i considera modele mi se pare o aroganţă. Înseamnă a le nega totala unicitate şi a crede în posibilitatea de a concretiza o variantă a unor existenţe şi creaţii de nereluat.
Interviu de Carmen Popa
