O vieţuire cu Stan şi Bran şi Sonatine au apărut consecutiv, la şase ani distanţă una de cealaltă, în 1981, respectiv în 1987. Fericită ideea de a le pune alături, respectând în felul acesta şi adevărul cronologic, în volumul al doilea de Opere pe care Editura Polirom i-l publică lui Radu Cosaşu! (Spun asta pentru că la inaugurarea seriei, în urmă cu mai bine de jumătate de an, iţele temporale ale grupajului de volume erau din cale-afară de încurcate.) Nu-i vorba aici, însă, numai de un merit filologic, ci şi de unul structural. Cele două cărţi reunite acum sub o singură copertă merg de minune împreună. Sunt, ambele, nişte instrumente (nu viori numaidecât, dar instrumente în tot cazul) ale lui Ingres. Una în spaţiu cinematografic, cealaltă pe teritoriu muzical. În sens nu atât tematic, cât, nu ştiu cum să zic altfel, analitic. Cosaşu supravoltează proza până la a o aduce în pragul eseului. (Merită observat că destule fragmente şi chiar episoade trec nestingherit din O vieţuire în Sonatine. Ce le face, totuşi, să difere, e unghiul de lectură pe care-l dictează. Unul şi acelaşi episod susţine, în primă instanţă, o dinamică circulară, de natură cinematografică, pentru că apoi, la reluare, să se moduleze pe un suport mai degrabă liniar, specific decodării muzicale. E ceva, în această dedublare, care aminteşte de faimosul personaj al lui Borges, Piere Menard. Un Piere Menard adus în concret sau, cu o vorbă la care Cosaşu ţine cu ironică simpatie, la concret).
Nu-i de mirare, atunci, că simpatiile intime, expuse la un moment dat în O vieţuire cu Stan şi Bran, sunt populate de autori infinit analitici. Nu doar critici literari sau eseişti, adică, ci şi critici literari, şi eseişti, dar şi, deasupra lor, ceva în plus: "Truffaut susţine că lui i-a schimbat viaţa Cetăţeanul Kane. Mie - Godard. Jean Luc Cinéma, după ce o lua pe Ana Karina să vadă Ioana d'Arc a lui Dreyer şi o punea să plângă acolo, în întuneric, o aducea într-un café să stea de vorbă cu Brice Parain şi filma tot ce filosoful spunea acestei fete neştiutoare, de la Cei trei muşchetari până la Kant. Brice Parain mi s-a părut în acel film alfa şi omega unei noi vieţi, ale unui nou ochi, Dumnezeu ştie de ce. Poate fiindcă abolea eroul de altădată, o întreagă tehnică de Rudolf Valentino. Brice Parain a fost Rudolf Valentino al meu, fiindcă el mi-a dat cel mai acut senzaţia ameţitoare că, începând cu acest cinema, începând din acea zi şi în fiecare zi, la matineu şi seara. Rudolf Valentino poate fi pentru mine Schileru, sau Bogza, sau Paul Georgescu, sau Raicu, sau Mugur, sau Elvin, sau Albala, sau Preda, sau Roger Cîmpeanu, sau Ianoşi, după cum vreau să filmez în acea zi." (pag. 105)
Se mai poate trage o concluzie la capătul acestei liste generoase. Metoda lui Radu Cosaşu în materie de comentariu este profund stilistică. (Cu alte cuvinte, mai mult decât impresionistă, mai mult decât umoral pozitivă, mai mult decât colocvială.) Portretele pe care le face, unor Shirley Temple (pag. 38) ori James Dean (pag. 93) de exemplu, converg totdeauna spre un verdict de neuitat. Hotărât uman în meandre, dar în definitiv impersonal. Iat-o pe cea dintâi:
"Shirley Temple era un copil minune a cărui minune se exprima prin inexistenţa copilului. Ea era un om mare, un anume om mare pus la scară mică. Copilul nu se juca mai deloc - şi, în orice caz, nu joaca era subiectul filmelor ei, ci cucerirea puterii artistice între oamenii mari. Ea nu avea prieteni printre copii. Se învârtea toată ziua bună ziua printre adulţi, care descopereau în ea, extaziaţi, un adult. Cântecele ei erau sfaturi modeste pentru uzul vârstnicilor nu prea mintoşi: banii nu aduc fericirea, fericirea e totul şi ea se găseşte în razele soarelui. Spunea cu dezinvoltură, fără să stea să se gândească o clipă - cum îmi cerea bietul meu tată - dacă ştie multe; şi chiar ştia: ştia să spună că Ťmă simt independentăť, ştia ce-i aia protocol şi protocolar, Ťconsistentť şi fericire, Ťeu n-am tracť şi Ťeu vă iubescť, ştia că puţin caimac pe năsuc o face fermecătoare."
La fel se întâmplă şi atunci când lui Cosaşu îi cade sub mână, încă nărăvaş, subiectul unui film. Cu toată onoarea de care se bucură prin titlu, trebuie spus că Stan şi Bran nu deţin, în carte, prim planul. (Sunt citaţi, sunt pomeniţi, sunt povestiţi, dar parcă niciunde vocea lui Cosaşu nu urcă pe mai multe tonuri decât atunci când explică, ferind locurile comune, un film incendiar al fraţilor Marx, Supa de raţă. Din toate jocurile de cuvinte dure schimbate între Freedonia şi Sylvania sunt reţinute câteva secvenţe pe care, dacă termenul nu i-ar fi perfect indiferent lui Radu Cosaşu, le-aş putea numi abisale. Scenariul e neglijat în favoarea peliculei gata proiectate. Analiza, prin stil, e aplicată pe stil.)
Şi mai interesantă sub acest aspect mi se pare cea de-a doua carte inclusă în volumul secund al Operelor, Sonatine, subintitulată, memorabil, Portrete, schiţe, fragedii. (Un cuvânt valiză rezultat din mixarea lui fraged cu tragic.) Dedicaţia e caragialescă prin ricoşeu, dar, fără discuţie, caragialescă: "ŤDomnului Scărlătescuť, cum era numit Domenico Scarlatti de către cel care a dat unui volum de proză românească mozartianul titlu Momente, schiţe, amintiri." Aproape toate scurtele bucăţi de aici sunt îndatorate cultural melomaniei lui Caragiale. Dacă, o sută şi ceva de pagini mai devreme, Cosaşu conchidea că ecranizarea pieselor acestuia reprezintă o tautologie, lucrurile stau mult diferit când vine vorba de muzică. Aşa încât asistăm, în O sonată, la o splendidă despărţire în ritmuri:
"Ia auzi dumneata, o sonată de Caragiale - dacă ştii ce-i aia sonată, i-auzi aici: ŤMangafaua pleacă mâine la Ploieşti (partea I); rămân singură şi ambetată (partea a doua, zisă şi adaggio); vino să-i tragem un chef (partea a treia, scherzo); a ta adorantă, Miţa (partea a IV-a, finale)ť. Ia citeşte fraza - nu duduie ca uvertura la... ? Vrei uvertura la Flautul..., ia orice început de Ťsituaţiuneť şi detectezi imediat claritatea şi vivacitatea divină: ŤA fost o zi îngrozitor de fierbinte. Tocmai pe la unu după miezul nopţii parcă s-a mai potolit puţin cuptorul, parcă începe să mai poată respira omul... Să respirămť. Auzi cum cade acest Ťsă respirămť? Vrei Rossini, ia Lacuna, cu arta recitativului (Ť- Hai să bem câte o bere la Gambrinus. - Întârziem, Lache...ť), cu aria cea mare de coloratură (Ťdar când vine, mă-nţelegi, un caz ca acesta...ť), până şi cu tactul ei bătut în masă de Mache: Ťţal! ţal!ť" (pag. 327)
Luat ca exerciţiu didactic, exerciţiul acesta de stil poate conduce adecvat lectura celei de-a doua proze din volum, O neputinţă. (Îl sugerez doar. Ceea ce pare, simplist, povestea ratării unei calificări de jurnalist sportiv e de fapt povestea amânării unei poveşti. Trei fete, cu calităţi complementare, par a fi stat în calea banalei acreditări. Despre fiecare din ele aflăm în trepte, fără nostalgii stânjenitoare, cum a fost şi cum a ajuns. Numai despre ultima, cea mai dragă, promisiunile făcute la răstimpuri decepţionează. Întâi, Cosaşu pare să se ia cu vorba, apoi pare că ar vrea să uite, a treia oară pare să tacă dinadins. Nu ceea ce, până la urmă, aflăm despre ea e important, ci ceea ne lasă naratorul să presupunem despre logica lui. În definitiv, dacă tot a inventat, cum el însuşi spune, metataxiul, e clar că Radu Cosaşu poate folosi lejer mult mai accesibilul metatext.)
Poveştile copilăriei se insinuează şi aici nu în numele expresivităţii lor narative, ci în contul formulării maleabile. Scena în care un conflict etnic e transpus într-unul sportiv, rezolvarea lui găsindu-se în mănuşile a doi pugilişti, prezintă o recurenţă demnă de toată atenţia. Căci ea apare şi în O vieţuire cu Stan şi Bran, şi în Sonatine. (Am mai spus-o, nu e singura astfel de situaţie.) Se ridică întrebarea de ce. De dragul evenimentului în sine? De dragul explicitării unei pasiuni de-o viaţă? De dragul travaliului stilistic? Ultimul răspuns mi se pare mai plauzibil.
L-am suspectat pe Radu Cosaşu, la fiecare nouă lectură, că este unul dintre autorii perfecţionişti fără simbrie, dintre acei stilişti cărora frazele le ies impecabile din prima încercare. Mi-am imaginat manuscrisele lui curate şi între rânduri, şi pe manşete. O emoţionantă pagină dedicată doamnei Sass (care, dactilografiindu-i prozele, i-a pus nu o dată ordine în numeroasele ajustări făcute cu creionul) mă infirmă. Ce contează? Şi-ntr-un caz, şi-n altul, tot cu un prozator excepţional avem de face!
