În cartea sa Imagini şi simboluri, Mircea Eliade evidenţiază momentele în care putem ieşi de sub tirania timpului istoric în care suntem integraţi, enumerând câteva situaţii „…precum starea de vis ori de reverie sau de melancolie şi de detaşare ori de încântare estetică sau de evadare…” (pag. 35).
Am putut să evadez complet, preţ de un ceas şi ceva, din zgomotosul şi sufocantul timp istoric pe care-l traversăm în prezent, datorită unor artişti minunaţi: un poet, Emil Botta, pe care-l ştiam mai mult ca actor, o coregrafă, Miriam Răducanu, pe care, cu aceeaşi bucurie, o urmăresc de câteva decenii, şi un actor, Lari Georgescu, o încântătoare apariţie a ultimilor ani. Toţi trei au spart zidurile tiranice ale acestui prezent zbuciumat, tot mai greu de suportat, şi ne-au deschis porţile altui univers, unde reveria poetică este regină absolută, unde se poate respira în voie, şi unde poţi şi plânge... de bucurie. Nici nu mai ţin minte de când nu mi se mai întâmplase aşa ceva la un spectacol.
Unde puteţi pătrunde în această oază de frumuseţe? În pivniţa unei case din Bucureşti, un spaţiu modest, netencuit, lăsat cu cărămida zidurilor aparentă şi denumit, tot atât de modest, Unteatru. Aici se desfăşoară spectacolul lui Miriam Răducanu, Poezia visului, pe versuri de Emil Botta, interpretate de Lari Georgescu, actorul dansator, dăruit cu mulţi talanţi de Cel care împarte daruri muritorilor.
Actorul Emil Botta îmi era cunoscut din adolescenţă. Pe când eram încă elevă în ultimii ani la Liceul Central de Fete (atunci „Zoia Kosmodemianskaia”), luam, în paralel, şi lecţii de balet în studioul Elenei Penescu Liciu. La Teatrul Naţional din Bucureşti s-a montat atunci un basm rusesc, Floarea purpurie, iar primul balerin al Operei, Nicolae Bazaca, şi-a ales, din studiourile Elenei Penescu Liciu şi ale Floriei Capsali (la începutul anilor ’50 mai existau încă studiouri particulare), câteva dansatoare, între care am fost şi eu. Rolul principal era interpretat de Emil Botta. Mai întâi era un monstru şi numai în ultimul tablou devenea Făt-Frumos. Eleva care eram atunci, stătea adeseori în culise (şi cînd nu avea de dansat în jurul vrăjitoarei – interpretată de Marieta Anca), ca să urmărească jocul acestui minunat actor, uşor teatral, dar de o sinceritate tulburătoare. Mai târziu, mi-a rămas puternic imprimată în memoria vizuală imaginea lui în Ion din Năpasta, sau în jocul de o modernitate aparent surprizătoare din filmul lui Pintilie, Reconstituirea.
Poetul Emil Botta este la fel de tulburător, alunecând între fantastic şi realităţi crude, între dramatism şi gânduri jucăuşe, dar totul îmbrăcat în nuanţe de o delicateţe extremă. Această delicateţe a nuanţelor, nostalgice sau jucăuşe, a fost evidenţiată şi de montarea lui Miriam Răducanu. Dar această fluiditate poate înşela la prima vedere, căci ideile sunt de adâncime: de la căutarea lui Adonai în Alegorie, unul dintre numele date lui Dumnezeu, nenumit niciodată direct în mozaism, până la supliciul lui Ioan Vodă sfâşiat de cămile, în Bocetul lui Ioan Vodă, Armanul, sau în visul-coşmar al ciobanului mioritic, în Alei! Miriam Răducanu a prins foarte bine tocmai acest balans între patetic şi jucăuş. A şi intercalat între celelalte poezii, ca un laitmotiv, poezia Spiriduşul somnului, sprinţară, care atenuează tonurile dramatice. În acest joc subtil stă o bună parte din reuşita spectacolului, pe care Miriam Răducanu a reuşit să îl îmbrace în haină populară românească, dar şi aceasta atât de subtilă, încât poate fi şi universală. De fapt, urmărindu-i creaţiile câteva decenii, ştiu că aceasta este o constantă a creaţiilor sale. Costumul popular – iţari lungi albi şi cămaşă lungă, tot albă – la care se mai adaugă, când şi când, vremelnic, alte câteva elemente de veşmânt închise la culare, sunt realizate în scenografia lui Vladimir Turturică. Albul este oricum dominant (cearceafuri mari albe şi perne albe) şi doar, uneori, uşor colorat prin lumini – asistenţa tehnică fiind asigurată de Cristian Nanculescu. Şi, în fine, cine putea însoţi muzical pe Emil Botta decât Franz Schubert, alături de câteva note cântate de actor la drâmbă şi de câteva sunete de toacă.
Faptul că întregul spectacol este dominat de culoarea albă, îi dă un limpede aer de puritate, excelent susţinută de interpretarea actorului Lari Georgescu. Ce departe suntem de acel Caţavencu admirabil interpretat de actor în spectacolul D’ ale noastre al lui Gigi Căciuleanu. Ipocrizia sforăitoare de atunci este cu desăvârşire absentă, totul desfăşurându-se sub semnul completei şi sincerei dăruiri de sine. De aceea vorbeam mai sus de mulţimea talanţilor primiţi de acest artist, ivit nu de mult în lumea scenei. Iar nuanţele sunt şi ele la fel de bogate ca şi cele ale poeziei lui Emil Botta şi ale viziunii lui Miriam Răducanu. Cele mai greu de realizat, adică cele mai greu credibile, sunt personajele literare pozitive, spunea Zoe Dumitrescu Buşulenga. Nu altfel se petrec lucrurile pe scenă. Gândul bun, sinceritatea, cer o scormonire în adâncurile fiinţei actorului, mai dificil de scos la iveală. Pe Lari Georgescu îl ajută şi fizicul luminos, dar acesta ar fi prea puţin, dacă interpretarea sa nu ar fi susţinută şi de calităţi lăuntrice, pe care actorul dovedeşte că le are din belşug. Şi – de astă dată nu în mod singular, ci integrându-se unui grup mai larg – Lari Georgescu poate pune în valoare semnificaţia unui spectacol nu numai prin cuvânt ci şi prin mişcare sau, uneori, numai prin mişcare. În cazul acestui spectacol, el însoţeşte rostirea versurilor cu o mişcare de o mare diversitate, acoperind gama multor feluri de trăiri, învăluite însă toate într-o boare de căldură şi delicateţe.
Acest spectacol foarte special, ivit nu se ştie cum în prezentul ambient cultural, în care ne sunt solicitate cu totul alte direcţii ale atenţiei, o asemenea tematică, o asemenea viziune şi o asemenea interpretare rămân aproape singulare. Oricum spectacolul Poezia visului face parte din acele momente de frumuseţe care, aşa cum ne promitea Dostoievski, vor salva lumea.
