Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Centenar:
Mai este actual Pompiliu Constantinescu? de Gheorghe Grigurcu


Pompiliu Constantinescu a fost prin excelenţă un critic al actualităţii. Faptul are o semnificaţie aparte acum cînd, marcînd un centenar de la naşterea eminentului confrate interbelic, asistăm la un bizar asalt împotriva acestei forme stringent necesare, vitale, a exegezei, minimalizate, marginalizate, reduse la un necuvenit rol de efemeridă. Întruparea sa consacrată, cronica literară, în care a strălucit "diagnosticianul" Pompiliu Constantinescu, a devenit ţinta predilectă a atacului, ca şi cum, în chipul cel mai formalizant, contează tiparul iar nu substanţa ce-l poate umple, desigur de calitate variabilă. Cu ce-am putea-o înlocui dacă-i preconizăm dispariţia? Nu e aberantă ipoteza că producţia literară în curs neîntrerupt de apariţie ar putea rămîne fără o instanţă de întîmpinare, fără un filtru al conştiinţei critice? Parcă prevăzînd obiecţiile mai mult ori mai puţin făţişe de care va avea parte, în prezent, speţa în cauză, Pompiliu Constantinescu scria cu modestă, dar integră responsabilitate: "Un cronicar literar e un critic şi un istoric. Critic, fiindcă judecă şi selectează; istoric, fiindcă scrisul săptămînal îl obligă să ia cunoştinţă de aproape toată producţia tipărită a unui an". Şi nu pregeta a denunţa ceea ce socotea a fi eroarea unor iluştri critici ai veacului al XIX-lea, cea de-a urmări "scopuri filosofice exterioare artei": Sainte-Beuve care dibuia o aparentă "familie de spirite", Taine, care stabilise o "zoologie morală a literaturii", Brunetière care s-a războit cu "fantomele unui spirit misionar" precum şi cu "o metafizică a genurilor literare". Doar Faguet constituie, în opinia sa, puntea de tranziţie spre critica estetică fiindcă n-a avut nici un sistem": "Foiletonismul veacului nostru a contribuit imens la emanciparea criticii de sisteme". E vorba de conflictul recurent dintre spiritul specific, estetic, al înţelegerii fenomenului literar şi cel pozitivist, care intervine cu criterii şi "metode" exterioare domeniului, mergînd pînă la agregări scientizante dintre cele mai oneroase, pînă la grile dintre cele mai pedante. Pompiliu Constantinescu îşi propune a puncta, pe acest drum deviaţionist, "contradicţia dintre structura spirituală a vremii adoptată de unii critici, şi propria lor conformaţie". Reluîndu-i observaţiile uşor amuzate, am putea considera că e la fel de "patetic" a umări ecoul marilor figuri ale secolului al XIX-lea în secolul XX, am putea zice "dublura" lor în contemporaneitatea noastră. Dacă Sainte-Beuve a fost "un analist lucid, fără elan romantic de sensibilitate, impregnat de biologismul educaţiei lui medicale ratate", oare nu putem constata "repetiţia" lui în categoria criticilor psihanalişti? Dacă Brunetière a fost "un dialectician, un orator şi un misionar", care, "pe timpul lui Ludovic al XIV-lea ar fi fost un excelent administrator regal sau un fanatic şef de ordin religios", deşi se voia "raţionalist şi comprehensiv, obiectiv şi ştiinţific", nu i-am putea regăsi succesiunea în rîndul structuraliştilor? Iar dacă Jules Lemaître se delecta "cu declaraţii sentimentale de impresionism anarhic, de gust capricios şi personal", nefiind, în fond, decît "un normalian, de formaţie literară clasică, cu strălucire şi expresie unduioasă", nu i-am putea afla replica în Roland Barthes? Glumim, fireşte.
Să schiţăm acum concepţia critică a lui Pompiliu Constantinescu. Adept nedezminţit al "autonomiei esteticului", care-i asigura o bază legitimă de decolare analitică, exegetul aparţinînd celei de-a treia generaţie postmaioresciene, despre care E. Lovinescu spunea că s-a născut estetică, aşa cum te-ai naşte cu ochii albaştri, a proclamat caracterul personal al actului critic: "Act personal, critica se valorifică prin iluzia de a se voi impersonală". Impersonalitatea e, în acest domeniu, un pericol: "O critică în mod absolut impersonalizată - echivalează cu negaţia personalităţii". Himeră ce poate duce la alienarea percepţiei esteticului, înlocuită de un aparat de pre-concepţii, de norme împrumutate, impersonalitatea criticii se loveşte de condiţia ireductibilă a acesteia, ca fapt subiectiv: "Critica există ca gen literar independent, cu metode şi preocupări caracteristice nu există însă o Critică (cu majusculă), ci numai critici, interpreţi subiectivi ai operelor". Nu ne îndoim!
Cîteva consecinţe decurg din această postură a conştiinţei critice individual asumate. Mai întîi, o atitudine "existenţială", un unghi moralist al abordării operelor şi autorilor, întrucît critica nu e un mecanism mort, ci un "proces sufletesc". Pe bună dreptate, I. Negoiţescu aprecia că "atmosfera care învăluie terenul activităţii" lui Pompiliu Constantinescu "e impregnată de valorile vieţii", vădită în interesul arătat "structurilor emotive", "umanităţii", "verosimilităţii umane" a plăsmuirilor comentate. Pompiliu Constantinescu nu-şi ascunde jocul de dispoziţii umorale în care i se înscrie activitatea: "Sînt cărţi care excită entuziasmul, altele ironia sau vehemenţa. Criticul devine, în acest caz, un liric. Sînt cărţi neutre, despre care nu ştii ce să scrii; sînt şi cele mai chinuitoare". La fel, reacţiile provocate de scrisul criticului se supun unor reguli psihologice: "Unii te descoperă critic numai în clipa cînd i-ai lăudat sau ai atacat violent un confrate, întîmplător duşman".
În cazul în care astfel de reacţii devin dezagreabile, antidotul este de asemenea de ordinul unei strategii morale: "Te-a injuriat un scriitor, laudă-l, dacă are talent; va fi cea mai bună ocazie să se contrazică, recunoscîndu-ţi însuşirile pe care ţi le contesta, pătimaş". Avînd un caracter diferenţial prin individualizare şi "contaminîndu-se" de creaţia asupra căreia se aplică, folosindu-se, la rîndul său, de mijloace literare, discursul critic nu poate reprezenta o judecată obiectivă, absolută. E mai curînd o ficţiune, un spectacol: "Criticul se crede un arbitru, cînd poate e numai un actor angajat de resorturile lui intime. Îşi caută justificări, emite teorii, se luptă cu monştri nevăzuţi şi crează fantasme ale propriei minţi". Departajarea criticului e, în consecinţă, relativă. Identitatea i se regăseşte într-o analogie cu procedeul scriitorului propriu-zis: "Scriitorul recompune viaţa, criticul recompune imagini de viaţă; e un Monsieur Teste care-şi interceptează oglinda minţii cu oglinzile altor minţi". Modul de realizare a comentariului e stilistic, ţinînd de o acustică proprie (lovinesciana inspiraţie "muzicală"): "A scrie despre o carte înseamnă a-ţi găsi un ton: judecata se precizează apoi de la sine". Astfel încît exegeza cea mai avizată a poeziei n-ar putea fi decît a unui poet: "Cel mai sigur teren al criticii aplicată la poezie este explicarea tehnicii particulare, de la poet la poet". Avînd asemenea propensiuni "libere", criticul visează a realiza o istorie a disciplinei sale în cheie fantast-literară: "Ce ispititor de scris ar fi o Istorie a criticii, din antichitate pînă în zilele noastre. Ar interesa nu atît problemele dezbătute (aceasta e ocupaţia esteticii), cît peisagiul variat de spirite, de metode şi atitudini, de înţelegeri şi creaţii interpretative. Aş dori o istorie a criticii concepută ca o istorie a romanului sau a dramei".
Dată fiind această abordare a criticii ca un gen ce se întreţese fatalmente cu literatura, Pompiliu Constantinescu şi-a luat încă o îndrăzneală: cea de-a sfida o parte din actualitatea noastră, care demonizează stilul, scrisul frumos al criticului, în numele unor "ideologii" descărnate, ascetice. A sfida acea mistică laică ce interzice cu străşnicie păcatul calofil. Acea pornire de a stîrpi scriitura literară ca pe o erezie, din teritorii ce păreau a-i reveni în virtutea unui drept natural. Şi-a îngăduit, după cum observa emulul său, Şerban Cioculescu, a cultiva "expresia justă sub haina de sărbătoare a cuvîntului". Aşadar o scriitură critică certificată plastic, în care ideea apare concrescută cu imaginea, id est există prin aceasta. Cîteva exemple: (despre Cezar Petrescu) "Taclaua, excesul descriptiv, identificarea cu abulia etnică moldovenească, sentimentalismul scăldat în Cotnar şi sosuri autohtone sînt atît de organic simţite, încît iritarea în contra "intoxicaţiei ieşene" e copleşită de o gravitate mai puternică decît aerul de voită degajare al scriitorului". Sau: "Confiscat de admiraţia nemăsurată a Adevărului Literar, ca un idol de trib african, purtat în ţipete şi leşinuri mistice într-un presupus deşert al criticii naţionale, d. Ibrăileanu a fost înălţat la rangul de fenomen". Sau: "Cu Viaţa lui Mihai Eminescu, G. Călinescu a realizat o operă de talent şi de obştească valoare culturală, iar mai presus de orice ne-a scos din mîlul articolelor şi însemnărilor seci şi amorfe, sintetizînd o viaţă din membre risipite şi anchilozate în sertare cu etichetă şi număr de ordine, în colecţii de reviste şi în cripta îngăduitoare a Academiei Române". Divagaţie, frivolitate, impresionism iresponsabil, ar fi dispuşi a exclama unii, care pe de o parte socotesc "impresionismul" ca fiind defunct, pe de alta că el constituie un flagel naţional. Ne bîntuie oare "impresionismul" ca fantomă?
Dar o astfel de perspectivă coerent estetică asupra criticii nu e neapărat "iresponsabilă", "antinaţională", nu se abandonează amoralităţii ci, dimpotrivă, implică frecvent o specială mobilizare a criteriului etic care se arată indiferent mai curînd în cadrul operaţiei pozitiviste. Pompiliu Constantinescu a fost unul dintre cei mai oneşti exegeţi ai noştri. Una dintre formulele sale lapidare ar putea fi taxată drept un blazon al său, pururi onorat: "Politica literară e decesul criticii; cu ideile ei ineficace să trişezi". Desluşim aci încă un temei al actualităţii criticului. Circulă teza falsă a unei demobilizări, a unui "cinism" al "esteţilor" văzuţi ca nişte hedonişti egoişti, ca nişte egolatri incurabili. Ei bine, tocmai din rîndul lor şi al "ideologilor", al "metodologilor" frigizi s-au recrutat spiritele intransigente, curajoase, militante în mod exemplar, de la E. Lovinescu la I. Negoiţescu şi Virgil Ierunca (să nu-l uităm nici pe foarte demnul A.E. Baconsky al ultimei sale perioade). Pompiliu Constantinescu face parte şi el din falanga criticilor noştri militanţi. Sub aparenţe calme, e un neconcesiv. Sobrietatea sa nu e adesea decît o figură contrasă a combativităţii pe frontul estetic. Probitatea sa a găsit de cuviinţă a refuza compromisurile, indiferent de trecutul sau reputaţia unor autori, reprezentînd pentru mulţi, în trecut ca şi azi, factori inhibanţi: "Un critic e dator să reacţioneze puternic în contra talentelor altădată de prim plan, astăzi în decadenţă. A respinge ultimele versuri ale d-lui Minulescu înseamnă, implicit, a împinge în conştiinţa publică poezia d-lui Arghezi şi a d-lui Barbu"? La ce bun o toleranţă nelimitată. "Un critic acceptat de toţi scriitorii, prin amabilitate constantă, devine inutil ca o viaţă dinainte cunoscută". Grupurile de asistenţă mutuală (cenacluri, generaţii etc.) sînt vădit contraproductive: "Într-un cenaclu, infirmii familiei sînt toleraţi, îngrijiţi, pansaţi: infirmii din afară sucombă sigur sub operaţia chirurgicală". Politica faţă de tineri se cuvine a fi, în beneficiul acestora, una exigentă. Pedagogia criticului constă în a separa grăuntele original, dacă există, de inevitabilul mîl al aluviunilor formative: "Un critic, ocupîndu-se de poeţii debutanţi, le face un mare serviciu, nu prin indulgenţă globală; întîi să le releve infuziile streine, apoi sunetul propriu. Adevăratul talent se regăseşte repede, numai netezindu-i drumul".

E instructiv să ne oprim cu acest prilej şi la raporturile lui Pompiliu Constantinescu cu marele său model care a fost, indiscutabil, E. Lovinescu. În paginile închinate acestuia sîntem în măsură a descifra conştiinţa de sine a succesorului, integratoare nu în sensul penibil al unei adulări, ci prin fixarea spontană a unei admiraţii şi prin mărturisirea subiacentă a unor afinităţi. Vedem şi aci o poziţie corectivă a actualităţii noastre, grăbită a se detaşa într-o precipitare vedetistă de trecut, a-şi trece cu vederea înaintaşii. Pompiliu Constantinescu respectă contractul bazat pe (re)cunoaştere (reciprocă) şi deferenţă (de se poate, aşijderea reciprocă) între generaţii. Simţul său istoric echivalează cu bunul simţ. Recunoscînd în E. Lovinescu "o prestanţă pe care n-am mai întîlnit-o de la Titu Maiorescu în celelalte popasuri ale criticii naţionale", împrejurarea că figura acestuia "domină genul, prin întinderea şi varietatea operei, prin formula unui stil şi a unei structuri intelectuale", criticul îl situează pe scara istoriei disciplinei, ineludabilă într-o judecată de ansamblu. Dacă Kogălniceanu a corespuns "momentului romantic" al criticii autohtone, Titu Maiorescu "a desfundat un teren aproape virgin prin marea lui capacitate de orientare spirituală, făcînd posibilă naşterea criticii estetice", iar Dobrogeanu-Gherea "a răscolit unele spirite şi a pus în discuţie cîteva probleme ale criticii moderne", patronul Sburătorului înseamnă exemplul unui autor "consacrat exclusiv criticii", pe care a slujit-o "cu talent şi competenţă şi cu o elevare spirituală pornită din convingerea în eficacitatea unui oficiu". După care urmează un omagiu simpatetic, care, încercînd a pătrunde în intimitatea personalităţii lovinesciene, consemnează, atît de caracteristic umanist, "farmecul peisagiului sufletesc" realizat de marele antemergător: "Acel care înnobilează o profesie, afirmă o poziţie a spiritului, de gust, de judecată şi comprehensiune, din cultul instinctiv mai întîi, reflectat mai pe urmă, al frumosului, la maturitatea expresiei sale, nu-şi mai poate îngădui complezenţe faţă de sine însuşi şi nici nu are nevoie de mici vanităţi intime. El poate fi privit ca instrument întîmplător al unei necesităţi ideale a spiritului omenesc, aceea de a fi fost oglinda caldă şi pură a creaţiei altora". Personalitatea împlinită la o impresionantă treaptă, nu fără un viu substrat sacrificial, ajunge la impersonalizarea creaţiei, în cuprinsul căreia omul, atît de profund exprimat în particularitatea sa, se idealizează de la sine vorbind cu autoritatea unei pilduitoare imagini obiective: "D. E. Lovinescu a ajuns la o etapă cînd îşi poate permite această detaşare de sine; în numele său vorbeşte de acum o operă; dialogul între ea şi critica următoare se va angaja cu toată seriozitatea de judecată. Neliniştea omului poate aţipi în faţa realizării scriitorului, care şi-a ars elanul într-o operă ce l-a obiectivat". N-am putea crede că Pompiliu Constantinescu n-a visat, la rîndu-i la un asemenea rezultat al vieţii sale, care să fie încununată de "o floare spirituală", deschisă peste "persoana trecătoare". Rezultat care, precum în cazul oricărui creator autentic, a şi fost atins, în pofida sfîrşitului său prematur.
Nu o dată învinuit de mizantropie, tendenţiozitate, "răutate", E. Lovinescu e apărat de către Pompiliu Constantinescu în calitatea sa de memorialist şi polemist, adică de ins care are curiozitatea de a scruta mobilurile temperamentale, structurile psihice ale fiinţelor umane. Mentorul i se prezintă drept "un contemplativ, un sceptic atras mai ales de laturile negative ale păpuşilor sale umane". Într-un fel paradoxal, socoteşte Pompiliu Constantinescu, el e atras de modelele sale, chiar dacă sînt tratate "negativ", prin simpatie. Incisivitatea execuţiei literare nu exclude acea mişcare lăuntrică, trebuitoare în ordinea estetică, ce produce un numitor comun sensibil între obiectul şi subiectul la convergenţa cărora se iveşte un portret: "Prin derivativele ei artistice, polemica d-lui Lovinescu se transformă în portretură, în joc fermecat de verva care-i conferă şi superioritatea apriorică. Artistul rămîne totdeauna deasupra din încrucişarea cu o ideologie şi un temperament străin. E în portretul şi polemica d-lui Lovinescu un fel de adeziune artistică la agresivitatea adversarului pe care o savurăm intactă şi compact desfăşurată". E o fuziune a contrariilor, putem adăuga, pe care arta şi sacralitatea le face deopotrivă cu putinţă... Aşadar polemica nu e, în principiu, o brutalitate impardonabilă, un ritual de a-ţi devora adversarul, de factură canibalică, putînd fi, atunci cînd există vocaţie şi cînd nu e depăşit un prag al lealităţii, o manifestare îndrituită a unei "fibre artistice".
Întrucît am pus prezentele însemnări sub semnul actualităţii lui Pompiliu Constantinescu, să le încheiem citînd cîteva rînduri ale criticului interbelic care se potrivesc surprinzător "tranziţiei" noastre... stagnante, băltind de inadecvări, incompetenţe, cedări, de o corupţie proteiformă. Aşternute în anii '30, ele par a răspunde, peste vremi, unui condei din prezent, îngreţoşat de ceea ce-i poate inspira, fără alternativă, ambientul: "S-au clădit căminuri judeţene spre care deputaţii şi senatorii şi-au întins tentaculele ocrotitoare. S-au pus directori, care au făcut din ciorbă de fasole şi cartofi palate, s-au băgat bursieri toţi studenţii familiei, s-au făcut alegeri şi exerciţii oratorice, de unde au ieşit Demosteni provinciali cu piatra grea a culturii în gură. Şi fiindcă democraţia răsplăteşte munca şi meritele, sufragiul universal şi-a plătit recunoştinţa pentru pătimaşii culturali, trimiţîndu-i în parlament să-şi descarce, cu pumnii şi înjurăturile, o energie fizică prea mult comprimată, între clasa întîi primară şi licenţă". "În fond cultura noastră suferă de aceeaşi lipsă de vitalitate şi organicitate, ca şi celelalte domenii de viaţă publică. (...) Problema culturii (...) merge alături de toate problemele statului naţional: economice, politice, sociale. A judeca altfel, înseamnă să ne înşelăm cu bravură şi să credem că ori am rezolvat totul, ori nu mai putem rezolva nimic". Fie-ne permis a ne întreba cu candoarea pe care o presupune recursul la clişeu: oare istoria e sortită a se repeta?

P.S.: Citim cu uimire şi nu fără mîhnire următoarele, sub semnătura multpreţuitului de noi Alexandru George: "nişte pigmei ca Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu sau Mihail Sebastian (sau un savant doar anost ca T. Vianu)" (Adevărul literar şi artistic, nr. 565/ 2001). Chiar... "pigmei"? Chiar... "un savant doar anost"? Am înţeles bine? Nu cumva dl Alexandru George îi tratează pe numiţii critici cam aşa cum odinioară l-a tratat Al. Piru pe d-sa?