Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Mai de Gabriela Ursachi


Un veritabil "om - orchestră" al literelor româneşti din interbelic, Mihail Sebastian se păstrează în memoria culturală mai ales prin latura "sentimentală", ca autor dramatic şi, mai vag, ca romancier. Inteligenţa tehnică, lucidă şi mlădioasă a eseistului, a criticului literar ori a foiletonistului de cursă lungă, face mai degrabă obiectul unei ofrande "reci", al unei datorii oculte către inexigibilul oricărui destin literar. Născut în Brăila tuturor încrucişărilor de neamuri (români, greci, evrei, bulgari, turci, sîrbi etc.) la 8 octombrie 1907, moare într-un stupid accident rutier din plin centrul Bucureştiului la 29 mai 1945. Remarcat de filosoful Nae Ionescu cu prilejul tezei de bacalaureat, dunăreanul Iosef Hechter devine, la nici 20 de ani, dîmboviţeanul Mihail Sebastian, student la Drept şi condeier incisiv la Cuvîntul, alături de Perpessicius, Ion Vinea, Camil Petrescu şi Mircea Eliade. Ceea ce impresionează este maturitatea cu care impune clarificări: "Nu există confuzii inocente. Toate sînt corupătoare." - va nota el, exigent şi memorabil, în ciuda faptului că se declarase din capul locului un adversar al "formulelor fericite". Anii petrecuţi în Franţa pentru pregătirea doctoratului în Drept adaugă un definitiv accent european culturii sale, oricum de mare complexitate şi acurateţe. Între nebuloasele polemice stîrnite de apariţia romanului De două mii de ani, compus în stilul confesiunii totale după model Gide, se detaşează vocile libere de prejudecăţi ale lui Şerban Cioculescu şi Pompiliu Constantinescu, critici preocupaţi doar de realizarea estetică a prea sincerei "descărcări personale". Cel din urmă surprinde perfect cadrul şi îl expune cu înţelegere: "Cazul său este o realitate şi nimic mai mult. Realitate complexă, cu unele fibre în ereditatea ebraică, cu altele în peisajul şi ambianţa morală munteană, iar cu altele în cultura franceză, cazul său este al unui mic univers." Cel iritat şi amărît peste măsură de "ecourile" provocate de această carte cu stranii şi străvezii expandări autobiografice este Sebastian însuşi care, în "dreptul la replică" pe care şi-l rezervă în Cum am devenit huligan, răspunde deopotrivă crudului prefaţator Nae Ionescu, "simbol săgetat", şi congenerului Isac Ludo, zeflemitor din tagma lui Tănase de la "Cărăbuş". Pentru acesta mai ales îşi ascute arghezian peniţa, încondeindu-l într-un portret pe care doar inteligenţele de calibru îl pot tăia în muchiile dispreţului : "Familiar cu abstracţiile, intim cu ideile, puţin porc cu nuanţele, se tutuieşte cu toate problemele din lume". Pe cît de vehement se angajează în polemici (unele complet hazardate în torentul înverşunării), pe cît de ferm ştie să traseze contururi teoretice în eseuri şi în cronici literare, teatrale ori muzicale (în Jurnal numele lui Beethoven şi Bach apar de peste 30 de ori, iar al lui Mozart de peste 50, dovedind pînă şi statistic pasiunea lui de meloman avizat), pe atît de diluate în "panlirism" apar romanele şi piesele de teatru care l-au făcut, totuşi, apreciat în epocă şi prins în posteritate. Există o linie de demarcaţie extrem de răspicată între "raţiunea minţii" şi "raţiunea inimii" la acest scriitor care decretează în stil Voronca propriile-i comandamente : "Vremea pateticului deplin se cheamă PANLIRISM", "Din litere şi cuvînt se clădeşte o clipă lăuntrică", "Tragicul ţine de luciditate" (formulă camilpetresciană). Tragicul mai este şi o durere gîndită în serie şi sublimată în spirit, "aşa cum o idee, la presiunea puternică a unei conştiinţe, poate sublima în patetism". E ciudat şi aproape inexplicabil cum o gîndire modernă, de subtilă răscolire a substraturilor, eşuează nu o dată în impresia de desuetudine care persistă în bucăţile lui literare, oricît de infuzate cerebral ori "lucrate cu frăgezime"

(I. Negoiţescu) ar fi ele. E salvat în permanenţă de stilul cordial şi ingenuu, reuşind să-şi îndeplinească pînă la saţietate dezideratul întru creaţie : "Aş fi fericit să scot din subiectul meu tot ce simt că ascunde ca rezerve de emoţie, poezie şi graţie." Emoţie, poezie şi graţie... Atît a vrut, atît a obţinut. Pare şi acesta un "ideal minim", la fel cu acela mărturisit undeva, în Jurnal, privitor la chiar existenţa sa : "Aş cere vieţii doar puţină linişte, o femeie, cărţi şi o casă curată". Sînt atîtea "ochiuri interioare de fîntînă" (Perpessicius) în scrierile lui, atîta suferinţă jugulată, încît simpla notaţie de jurnal "De mult n-am simţit aşa viu dorul de a fi fericit" se transformă în strigăt.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara