Vorbeşte Rânzei în august 2004 despre Bucureş tiul vechi, spre a situa locul întâmplării, copiind însă de fapt fraza lui N. Filimon, din romanul său clasic:

Înaintea focului de la 1847... mergând drept pe uliţa Colţii spre Sf. Gheorghe era o piaţă triunghiulară cu trei uliţe – una ducea spre Bărăţie, alta spre Hanul Filaret, iar a treia pre mahalaua Scaunelor...
Rânzei schimbă pixul care se terminase şi continuă cu cel de rezervă...
Pe la 1814, aceste suliţe erau aşternute cu scânduri de stejar şi aveau pe dedesubt canaluri de lemn pentru scurgerea apelor. A îmbla însă pe asemenea poduri era o adevărată tortură, căci ele erau pline de noroi infect; alteori se rupea una din scânduri tocmai când nenorocitul pedestru punea piciorul pe dânsa.
Pe una din străzile acestea acum modernizate, în punctul în care autorul Ciocoilor... situa mahalaua Scaunelor, are loc următoarea scenă de amor relatată de Rânzei în stilul său prefăcut, contaminat de primul romancier român, contemporan în definitiv cu Balzac.
Nu comentez. Redau, pur şi simplu, textul fatal, chivernisit astfel, al admiratorului marelui nostru clasic, momentul când eroul său, antreprenorul Jurubiţă, fiindu-i amic lui Rânzei, se întâlneşte prima dată cu marea tragediană Eleonora Cărăuţeanu, proaspăt întoarsă din Italia, după decembrie 1989, şi când ea începe să-şi recapete moşiile încet, încet, ajutată şi de Jurubiţă acesta, marele ei amorez.
Citez: ...Apoi ea lăsă să-i scape din adâncul pieptului un suspin înfocat şi se aruncă în braţele lui Jurubiţă strângându-l la sânul ei aproape centenar. Gurile lor se lipiră. (Propoziţie sigur manglită.) Ochii lor pe jumătate închişi de delirul pasiunii clipeau din când în când cu scântei de amor şi voluptate... Erau beţi de fericire. Pe geamul deschis, se auzea strigând un cojar prin mahalaua Scaunelor şi un vardist fluerând după cine ştie ce...
Două ore după aceea, Jurubiţă putea să se laude că, învăţase pe dinafară alfabetul norocului.
Dar eroul în chestiune simulează, în sensul că prea tânăr fiind faţă de eroină, ceea ce aceasta uneori simte şi se plânge... Rânzei nescăpând ocazia lui de autor mereu pe fază, notează sub cuvintele, atenţie, replica eroinei... notează în sfârşit acestea, cu dialog şi cu animaţie:
– Aşa, infidelul, exclamă ea transportată de jignire, tu nu mă iubeşti cu acea căldură ce aşteptam de la un om pentru care făcui atâtea jertfe... Ştii tu că fără tine, nu poci a mai trăi?... Oh, cât eram de liniştită până a nu mă preda ţie!...
Jurubiţă constată eroarea ce făcuse şi aruncându-se asupra ei strigă cu înfocare:
– Linişteşte-te, ...fosu mu... lumina mea, linişteşte-te, al tău voi fi în veci, crede-mă, fosu mu!
Rânzei aprinsese lampa cu becul de 150 de waţi. Nu ştiu de ce, cu gura strâmbată, zâmbea perfid recitind textul ştiut pe dinafară...

(Reluare)