Cu gloria sa legendară încă din timpul vieţii, fascinant de telegenicul Karajan, aşa cum l-au putut urmări sute de mii de telespectatori din ţara noastră în săptămînala emisiune datorată lui Iosif Sava, provine dintr-o familie din Macedonia. Unul din strămoşii lui Herbert a fost înnobilat în Saxonia pentru merite excepţionale aduse dezvoltării industriei textile şi comerţului acestui land. Aşa a ajuns familia Karajoanis - în sec. al 18-lea - să poarte numele von Karajan.

în Austria, titlurile nobiliare şi cele universitare au fost şi, mai puţin mărturisit şi astăzi, la mare preţ. Dar în devenirea lui Herbert von Karajan, născut în noaptea de 5 aprilie 1908, altele au fost trăsăturile care au contat, unele dintre acestea de la strămoşii macedoneni. Aş începe cu enorma ambiţie, puterea de muncă, strădania nelimitată de a ajunge în toate privinţele un vîrf. Mai sunt cîteva calităţi esenţiale pentru reala sa ascensiune: tenacitate, luciditate, studiu neîntrerupt, meticulozitate şi o forţă de sugestie de-a dreptul hipnotică de veritabil conducător de colectivităţi umane. Ancorat pe o asemenea zestre, excepţionalul său talent muzical l-a făcut să fie Condamnat la succes, cum mi-am intitulat eu cartea pe care i-am închinat-o în 1999, la zece ani după moartea sa. Foarte mulţi au fost şi mai sunt încă cei care, scriind despre el, investighează artistul, dar mai ales specificul personalităţii sale. Joachim Kaiser, unul dintre cei mai reputaţi critici muzicali ai Europei spunea: "în istoria muzicii, Karajan a fost dirijorul cu cel mai mare succes... Nimeni, de cînd există profesiunea de dirijor, nu a ştiut să construiască şi să ţină în viaţă Ťun imperiuť aşa cum a făcut-o el". Strateg şi tactician desăvîrşit, permanent conştient de drepturile şi obligaţiile poziţiei sale, Karajan a fost un artist, un om care şi-a construit sinele. Şi cariera şi firmele sale extrem de profitabile şi propriul său festival "Osternfestspiele Salzburg".

Karajan a fost în România, în calitate de dirijor în 1944, cînd a dirijat Filarmonica bucureşteană şi în 1964 la Festivalul Enescu, cînd a venit cu Filarmonica din Viena. Cu ocazia acestui festival l-am cunoscut personal pe Karajan. Lucram la OSTA, răspundeam de schimburile artistice ale României cu ţările de limbă germană. Toţi care l-am cunoscut am fost captivaţi de firescul şi farmecul acestui om. Dar şi de prestanţa sa.

De fiecare dată cînd avea de dirijat într-o sală pe care n-o cunoştea, exista un lucru care era lege: primul drum pe care-l făcea după aterizarea/ajungerea în oraşul respectiv era mersul, cu toată suita sa - avea întotdeauna un staff care-l însoţea - la sala în care urma să dirijeze. Aşadar, în cazul nostru s-a mers direct la Sala Palatului. Ritualul lui Karajan: urca pe scenă, bătea de trei-patru ori din palme, cobora în sală şi făcea acelaşi lucru în două-trei puncte din sală. Diagnosticarea acusticii din acel an 1964 a sunat, spre liniştea tuturor şi mîndria inginerului de sunet de atunci - Dan Popescu: "Este sala cu cea mai bună acustică preparată din cîte asemenea săli am cunoscut". Rămîn cumva şocaţi melomanii noştrii care, asemenea unora dintre soliştii oaspeţi, sunt astăzi profund nemulţumiţi de acustica Sălii Palatului? Explicaţia e simplă: Sala Palatului a suferit, la dorinţa lui Ceauşescu, mari modificări care i-au afectat grav acustică, oricum, preparată. Era Karajan - sintagma folosită de mai toată lumea - a avut un început. Nu cînd a dirijat şi a fost şef la două oraşe din Germania. începutul adevărat a fost intrarea lui pe firmamentul vieţii muzicale a Berlinului, unde domina în mod absolut marele dirijor Furtwängler n-a fost, precum Karajan, membru al partidului nazist, dar era un muzician extraordinar, adulat de toată lumea, adică pînă şi de Hitler.

Iată cuvintele lui Karajan: "Sunt oameni care împart timpul înainte şi după naşterea lui Hristos, înainte şi după Mahomed. Pentru mine, timpul se împarte înainte de a fi la Filarmonica din Berlin şi după aceea."
Merită de reţinut cîte ore pe zi lucra Karajan chiar pînă pe la 75 de ani: între 10 şi 16 ore! Fireşte, în afara micilor lui vacanţe la St. Moritz unde schia, la Saint Tropez şi în zona Mediteranei, unde participă la regate cu yachtul lui, Helisara, cînd alerga şi experimenta cele mai performante automobile, cînd pilota şi cînd - da, a avut şi asemenea situaţii - cînd a suferit operaţii la coloana vertebrală, rinichi sau, mai tîrziu, cînd a avut accidentul cerebral care i-a pricinuit apoi mari dificultăţi la mersul pe scenă. Karajan a fost căsătorit de trei ori: prima lui soţie, Elmy, cu care a păstrat una din foarte puţinele lui prietenii, l-a ajutat enorm la pătrunderea la Berlin, prin prietena ei, soţia mareşalului Goering. A doua soţie, Anita, era socotită de mulţi dintre biografii lui Karajan că ar fi fost cea mai apropiată de nivelul lui, dar pare-se că avea... o personalitate prea puternică. Cu cea de a treia soţie, Eliette, fosta manechină la Dior, care, recent, şi-a dezvăluit viaţa ei cu soţul ei cu care are două fiice, Karajan a trăit în satul Anif, lîngă Salzburg, pînă cînd, la 81 de ani, venind de la o repetiţie pentru premiera operei Bal Mascat la Salzburg, se stinge în urma unui atac de cord.

Karajan trăieşte şi azi prin enorma cantitate de înregistrări şi filme pe care le-a realizat. Spre deosebire de Celibidache, Karajan a înregistrat şi a determinat chiar enorme perfecţionări atît în tehnica de înregistrare, cît şi în modalităţile de filmare. Nici un alt dirijor din lume nu a lăsat atîtea muzici înregistrate sau filmate în cîte 4-6 versiuni, corespunzător viziunilor la vîrste diferite sau cu diferiţi parteneri - orchestre şi solişti.

Karajan a pilotat propriile sale avioane, dar natura, munţii şi păsările cerului le-a absorbit pe viu cel mai intens la Anif. Vulturii... "îmi place să mă uit cum plutesc, îmi place să văd cu cîtă armonie fac ei acest lucru. Ei simt o bucurie rotindu-se. M-am gîndit că în viaţa viitoare să revin aici ca şoim." Să fi crezut în viaţa viitoare pentru că era creştin? Sau va fi crezut în reîncarnare pentru că era un apropiat de budismul Zen? încă una din enigmele Karajan.