Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
M. Ivănescu în atmosfera lăuntrică de Cosmin Ciotloş

Apariţia acestei antologii (cea mai cuprinzătoare şi, totodată, cea mai elegantă dintre numeroasele antologii de care a avut parte Mircea Ivănescu) îmi oferă ocazia de a diagnostica o stare de fapt. Nu e prima oară când încerc acest exerciţiu de sinceritate.
Dacă, însă, în urmă cu doi ani (în România literară nr. 21/ 2012, respectiv în România literară nr. 21/ 2012) o făceam cumva au pied de la lettre, de astă dată voi păstra o cuvenită distanţă faţă de amănunte şi chiţibuşerii.
Dacă numărătoarea mea e exactă, avem în faţa ochilor cea de-a treia antologie Mircea Ivănescu „escortată” de Al. Cistelecan. Precedentelor două, de la Aula şi de la Paralela 45, criticul târgmureşean le scrisese posfteţele. Pe aceasta, nu numai că o prefaţează, dar, practic, o concepe de la un capăt la altul. Îşi asumă şi selecţia, şi îngrijirea de ediţie, ba chiar şi tabelul cronologic. Cred că opţiunea e cum nu se poate mai potrivită, Cistelecan fiind, probabil, cel mai bătăios dintre partizanii acestei poezii. A comentat-o în repetate rânduri, dedicându-i deopotrivă cronici şi studii întinse, a militat pentru impunerea ei în prim-planul poeziei române postbelice (scoţând-o astfel din „plutonul” meritoriu în care o plasaseră criticii din generaţia anterioară). Mai mult decât atât, a susţinut o „direcţie” Ivănescu în literatura contemporană, identificând urmaşi în rândurile optzeciştilor şi douămiiştilor. Şi n-aş exclude ipoteza conform căreia generozitatea lui Cistelecan faţă de ultimul val scriitori e, de fapt, o formă de reverenţă faţă de părintele lui mopete. Neîndoielnic, poezia de azi, cu tranzitivitatea ei, cu biografismul ei, cu cotidianismul ei (şi, arată criticul, chiar cu decepţionismul ei) se află într-o zodie ivănesciană.
Cea din urmă piesă a prezentei antologii se intitulează tot crezând că am mai putea începe – dar cum? Chiasmul e evident. Ajuns spre finalul vieţii (poemul e din 2003, din volumul Commentarius perpetuus 2), Ivănescu se gândeşte preocupat de debut, de resuscitarea unei epoci inaugurale:
„ne spunem aşadar – a câta oară? – că am putea începe/ din nou – ca şi cum n-am şti toată vremea că nu facem/ altceva decât să luăm vorbe – aceleaşi vorbe – şi să le aşezăm/ în aceleaşi feluri – ca să spunem aceleaşi jumătăţi de înţelesuri/ pe care nu mai vrem să le ducem până la capătul dintotdeauna ştiut -/ tot spunându-ne că, aici, sau acolo, înainte de a deschide lumina/ albă a unei vocale, am putea împinge pe nesimţite câte o vorbă/ altminteri – şi ne-am găsi dintr-o dată în faţa unor silabe/ pe care să nu le ştim – şi să facă la marginea acestei nebănuite/ cotituri a drumului un ochi de apă ţintuindune rău, şi strâmbându-ne/ de aici, din jur – şi să ne privească peste umărul nostru/ o faţă străină – şi încă o clipă adăstând/ înainte să ne întoarcem capul” (p. 355).
Încep şi eu, deci, nu cu începutul şi nici cu sfârşitul, ci cu „sfârşitul începutului”, cu ultimul paragraf al Cuvântului înainte. Cistelecan lasă să-i scape aici o afirmaţie, s-ar zice, periculoasă: „Mircea Ivănescu e acelaşi orice selecţie s-ar face” (p. 12). Sigur, urmează şi o repliere protocolară, criticul mărturisind imediat după aceasta că, în ce-l priveşte, preferă volumele finale, simfonice, celor iniţiale, prea ancorate în anecdotic. Şi totuşi, pièce touchée pièce jouée. Nu cumva, „jucând” astfel, criticul îşi subminează propriul proiect, tăindu-i din rădăcină orice sens (cu excepţia celui „publicitar”, de mediatizare a unui poet aflat într-un evident con de umbră)?
Eu cred că da, dar n-aş vedea în asta o greşeală. Ci, dimpotrivă, o marcă a onestităţii critice. Ceea ce mă ajutp să mă apropii de ceea ce intuiesc a fi punctul nevralgic al discuţiei. Starea de fapt despre care vorbeam în primele rânduri ale cronicii poate fi rezumată aşa: Mircea Ivănescu este un mare poet foarte greu de livrat publicului ca (de fapt: qua) mare poet. Afirmând, mai demult că „nu încape într-o antologie”, Ion Bogdan Lefter nu spunea altceva. Neputându-l contrage, nu-l poţi nici populariza, accesibiliza ori trivializa. Cele câteva (deloc puţine) antologii care-au apărut totuşi în ultimele decenii sunt de o tristă ineficienţă. Un semn al inflaţiei. Cu ele cu tot, Ivănescu rămâne şi astăzi un nume vag în conştiinţa cititorilor ocazionali de poezie. Devorate de „fanii” poetului şi doar răsfoite inerţial de „civili”, acestea glosează, în fapt, pe marginea propriei neputinţe. Excepţii există, bineînţeles, dar sunt neglijabile cantitativ.
O descriere interesantă a fenomenului oferă tot Al. Cistelecan într-un studiu mai amplu (acesta, de la Humanitas ocupând numai şapte pagini şi jumătate), apărut ca epilog al volumului Mircea Ivănescu – 80, pe care l-a şi coordonat în 2011. După calculul pe care-l face acolo criticul, doi ar fi poeţii români care au amprentat decisiv literatura de după Războiul al Doilea: Nichita Stănescu şi, desigur, Mircea Ivănescu. Cel dintâi, în sensul unei re-liricizări a discursului (potenţată de o stimularea unei frenezii aproape magice); cel de-al doilea, în sensul contrar, al unei maxime rezerve faţă de gestul amplu (căreia i se adaugă întreaga pletoră de trăsături, marcate de aceeaşi delicateţe, de aceeaşi discreţie; nu le mai reiau, ele fiindu-le oricum familiare cunoscătorilor şi complet „intraductibile” celor nu îndeajuns de familiarizaţi cu poezia).
Cistelecan o spune memorabil: „Nichita Stănescu a devenit numaidecât şi – ceea ce este şi mai important – a rămas un mit (chiar şi în timpul contestaţiei optzeciste), în vreme ce Mircea Ivănescu nici n-a fost şi nici nu e mai mult decât o referinţă (ce-i drept, întotdeauna extrem reverenţioasă) în cercuri iniţiate. Din această perspectivă, a popularităţii (inclusiv didactice), diferenţa dintre cei doi e una dintre un poet pentru toată lumea şi un poet pentru literaţi, dintre un poet de uz extra-literar şi unul de uz strict intra-literar. Mircea Ivănescu e un prestigiu (poate chiar cel mare) în cercul închis al literaturii, Nichita Stănescu e un prestigiu (şi chiar cel mare) în cercul ei deschis. Unul domină cercul interior, celălalt domină cercul exterior.”
Ce altceva să fie aceste „cercuri” dacă nu, în termenii lui Stanley Fish, două „comunităţi interpretative”? Cistelecan nu foloseşte noţiunea, dar e clar că o are în vedere. Aceasta e, sociologic, prima delimitare posibilă: între cititorii profesionişti şi diletanţi. Primii sunt obsedaţi de literatură (şi de literaritate), ultimii, de exploatarea (în varii scopuri) a literaturii (literaritatea nici nu există pentru ei). Unii aşteaptă, de la lectură, iluminări stilistice, ceilalţi o percep îngust, motivaţional.
Schema propusă de Al. Cistelecan fiind corectă, mă întreb cum ar putea fi ea depăşită. (Criticul pare indiferent faţă de orice eventuală soluţie). Am văzut deja că antologiile nu reprezintă o soluţie. Ele apar, sunt (sau nu) citite, dar efectul de iradiere e neglijabil. Pus în faţa unui poem (foarte firoscos) de Mircea Ivănescu, cititorul comun se mărgineşte să constate că prea mare profit nu-i de tras din el şi-l abandonează, laolaltă cu volumul. (Simplific, desigur, dar nu cred că greşesc). După părerea mea, singura salvare ar putea veni din partea adeseori nedreptăţitei critici literare. Ea şi numai ea poate „împacheta” textul în aşa fel încât „scenariul” de lectură să fie cu adevărat ofertant. Numai că de foarte multe ori criticii uită de această datorie elementară, campând fie în registru academizant, fie în hiperimpresionism (îmi pare rău s-o spun, dar e chiar cazul lui Cistelecan), fie în didacticism istorico-literar. E, de bună seamă, cinstit să spui că, în ultimă analiză, Mircea Ivănescu e marele rival al lui Nichita Stănescu, dar e naiv să crezi că mentalitatea de ultras a amatorilor poate fi clintită vreun milimetru de o asemenea informaţie. După cum e justificat să vezi în poezia lui Ivănescu o „simfonie a absenţei”, dar, iarăşi, nu ştiu câţi vor pricepe dintr-o asemenea sintagmă melodioasă mai mult decât vor fi „priceput” (folosesc ghilimelele, fiindcă literatura e şi altceva decât strictă înţelegere) din retorica intim-incidentalparentetică a scrisului lui Mircea Ivănescu.
E nemaipomenit că avem la dispoziţie, odată cu această antologie, cel mai cuprinzător corpus de până acum. Dar am senzaţia că prefaţa, empatică şi calofilă cum e, prefaţa nu-i va aduce prea multe sufragii nedreptăţitului poet. Ea pare destinată „cercului interior”. Mult mai adecvate acestei misiuni mi se par comentariile lui Gabriel Liiceanu (care, nefiind critic literar, reuşeşte, în prefaţa unui florilegiu anterior, să-l „explice” pe Ivănescu în termeni fenomenologici) sau Mihai Iovănel (care construieşte, într-un studiu din deja citatul volum aniversar, o ipoteză poliţistă de identificare a surselor livreşti). Or, Cistelecan ne învaţă limba poeziei lui Ivănescu predându-ne într-un dialect al ei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara