Interviu cu James Meek
Scriitori străini în România
Ultimele săptămâni au reunit la Bucureşti şi Iaşi, cu diferite prilejuri (FILIT 2014, conferinţa New Europe College la centenarul Primului Război Mondial, conferinţele Institutului Francez), numeroase figuri de anvergură ale literaturii şi studiilor culturale. Publicăm, în acest număr, o suită de trei interviuri cu invitaţi proeminenţi ai evenimentelor amintite. (S.V.)
James Meek s-a născut în 1962, la Londra, şi şi-a petrecut copilăria în Scoţia, la Dundee. Între 1991 şi 1994 a fost corespondent al ziarului Guardian la Kiev, unde a învăţat limba rusă, iar în 1994 s-a mutat la Moscova, unde a lucrat în biroul ziarului britanic, al cărui şef a devenit în 1998. În 1999 s-a întors la Londra, ocupând diferite poziţii în redacţia ziarului TheGuardian. În 2006 renunţă la cariera de jurnalist în favoarea scrisului. I-au apărut două volume de povestiri – Last Orders (1992), The Museum of Doubt (2000) – şi cinci romane: McFarlane Boils the Sea (1989), Drivetime (1995), Un gest de iubire (The People’s Act of Love, 2005 – Humanitas Fiction, 2007), Începem coborârea (We Are Now Beginning Our Descent, 2008 – Humanitas Fiction, 2011), Invaziile inimii (The Heart Broke In, 2012), distinse cu numeroase premii.
*
Simona Vasilache: Domnule James Meek, de câte ori aţi rescris Invaziile inimii (Editura Humanitas Fiction, 2014, traducere din engleză de Carmen Toader) ca să faceţi toate piesele din puzzle să se potrivească şi să pară totul atât de coerent?
James Meek: Mă bucur că pare coerent. E greu de spus de câte ori, fiindcă nu am rescris-o niciodată complet. Însă au fost multe schimbări, multe etape. Am trecut prin experienţa interesantă de a crea un personaj de la zero, care apoi a dispărut total din carte. Am eliminat cam 30.000 de cuvinte, adică aproape o cincime din manuscris. Pe de-o parte, e dureros să renunţi la munca a trei-patru luni, pe de altă parte, te face să te simţi puternic. Ai puterea să creezi şi să distrugi. Există autori care vorbesc despre personaje într-un fel foarte protector, de parcă chiar ar fi nişte copii care li s-au născut. Li se pare de neconceput să iei trăsături ale unui personaj şi să le risipeşti în mai multe sau să combini două personaje într-unul... Dacă să renunţi la un personaj e o crimă, să umbli la ele e ceva ca în insula doctorului Moreau. Eu nu cred aşa. Cred că abia atunci ajungi la esenţa textului, la ceea ce vezi tu, ca artist, în lume. La un curent comportamental care trece de la o persoană la alta, complet diferită. Am procedat aşa cu personajul savantului. Din unul s-au făcut trei, apoi alţi trei, apoi patru şi în sfârşit doi, unchiul şi nepotul, Harry şi Alex. Poate era mai bine să nu vă spun asta, dar asta am făcut. Şi cred că am ajuns mai aproape de adevăr. Câteodată te concentrezi atât de mult pe ce scrii, încât nu realizezi că două personaje sunt de fapt la fel, doar că unul e mai bătrân şi altul mai tânăr, şi când îţi dai seama nu le poţi lăsa să coexiste.
De ce sunteţi aşa de interesat de personajele excepţionale? Nimeni din carte nu pare un om normal...
Asta a fost alegerea mea, şi am făcuto fiindcă există, în jurul nostru, oameni excepţionali. M-am plictisit de cărţi despre oameni obişnuiţi. În timp ce noi vorbim, sunt oameni care conduc echipe care produc vaccinuri împotriva malariei, oameni care produc show-uri TV grandioase, staruri rock, oameni care cercetează cancerul. Cred că romancierii din zilele noastre nu se mai apropie de aceste figuri puternice. Mie mi-a plăcut secolul XIX şi am început să mă gândesc la echivalenţe. Care este înlocuitorul modern al unui aristocrat? Din Tolstoi, din Lampedusa, chiar, mai târziu, din Proust. Când aceste personaje se manifestă, e în ele o putere care vine din altă parte. O soartă...
Ca în tragedia greacă...
Exact. Te întorci la Aristotel, la ideea foarte rigidă că oamenii comuni erau potriviţi pentru comedie, iar aristocraţii pentru tragedie. Cred că putem păstra, întrucâtva, ideea, fără să ne ducem atât de departe. Aristocraţii nu erau potriviţi pentru tragedie pentru că erau mai interesanţi, ci pentru că aveau o poziţie din care controlau mai multe lucruri şi astfel, când acţionau, produceau mai multe efecte. Am văzut o piesă, în timp ce scriam cartea, pusă în scenă la Londra de trupa Punchdrunk, care joacă aşa-numitul teatru imersiv. Într-un spaţiu mare, un depozit, de pildă, pun în scenă un text, de obicei clasic, în diferite colţuri ale acelui spaţiu, iar audienţa se mişcă, încercând să-şi compună propria poveste. Au avut o reprezentaţie cu Masca morţii roşii, a lui Poe, la care fiecare om din public a trebuit să poarte o mască. De fiecare dată când un personaj făcea ceva extrem, măştile se îngrămădeau în jurul lui, ca un fel de întrupare a destinului.
Am citit câteva recenzii care făceau o paralelă între Invaziile inimii şi Anna Karenina. Care ar fi versiunea dumneavoastră de cod al onoarei, sau cod al ruşinii?
Trebuie să spun că-i sunt îndatorat lui Tolstoi, fără să mă pretind cumva de nivelul lui. În Anna Karenina există o convenţie socială...
O cuşcă...
Un fel de cuşcă, da, o convenţie pe care te bizui ca să ştii ce-i bine şi ce-i rău. Fiecare personaj reacţionează diferit faţă de tradiţie, de obiceiuri. Karenin e foarte tradiţionalist, ca toţi prietenii lui, pe când Annei nu prea-i pasă de convenţie, doar că o împiedică să facă ce vrea, să fie cu iubitul ei. Însă ea-şi vrea şi fiul, şi locul în societate. Levin e frământat de întrebări şi, mai curând, cu el seamănă Bec (din Invaziile inimii, n.m.) decât cu Anna. Stepan, fratele Annei, e nepăsător, vrea să se distreze. El e omul modern, el trece din Anna Karenina în ficţiunile secolului XXI, printre care şi a mea. Pentru că a dispărut convenţia, nu înseamnă că nu mai e nimic. Absenţa convenţiei e şi ea o convenţie. Dacă societatea nu mai impune nimic, oamenii îşi fac propriile sisteme de valori. În Invaziile inimii lipsa unei convenţii morale e noua regulă.
Pare să vă frământe relaţia pace-război, în toate romanele. Credeţi că ele pot fi citite într-o alternanţă?
E întrebarea la care am încercat să răspund, chiar fără să fiu întrebat. Deci, mă bucur că mă întrebaţi. Mi-am dat seama că există un tipar. Un gest de iubire se petrece în plin război, Începem coborârea e între război şi pace, iar Invaziile inimii e plasat pe timp de pace (lăsând la o parte unele moşteniri ale războiului). Poate fi un soi de trilogie. Oamenii tind să separe, cam forţat, războiul de pace. Mi s-a întâmplat ca oameni cu meserii mult mai dure decât a mea să mă întrebe cum e să fii reporter de front. Odată, un chirurg care extirpa tumori faciale la copii mă întreba despre războiul din Afganistan. I-am spus că n-am văzut nici a suta parte din ororile pe care le-a văzut el, nici n-am trăit intensitatea emoţională din clipa când îi spui cuiva că o să-l laşi fără jumătate de faţă. Trebuie să nuanţăm lucrurile. De pildă, iubirea e mai de temut, mai provocatoare, mai intensă, mai puternică decât războiul.
Mi se pare că personajele dumneavoastră, aşa excepţionale cum sunt, nu pot salva exact ceea ce iubesc mai mult. E o formă de ironie, de umor englezesc, de comedie neagră?
Când cartea a apărut în Anglia (2012, n.m.), toată lumea mă întreba despre ştiinţă. Însă toţi savanţii din carte eşuează, sau au cel mult succese parţiale. La fel şi cu iubirea. Salvezi câţiva, restul tot se îmbolnăvesc. Iubeşti o vreme, pe urmă nu mai merge. Latura comună a oamenilor excepţionali iese la iveală. Toţi au picioare de lut. Dacă nu mor tineri, pe coama valului, vor eşua, mai devreme sau mai târziu.
Fundaţia Morală (site fictiv de dezvăluiri despre vedete, pe bază de şantaj, în Invaziile inimii) e un fel de deus ex machina? Reuşeşte să-i arate mai repede aşa cum sunt, slabi, trădători, fricoşi?
E un element satiric. Însă nimic din ce s-a întâmplat în lumea tabloidelor britanice de când am publicat cartea încolo nu m-a contrazis. Chiar când nu e nici o regulă morală, până la urmă tot apare ceva, trebuie umplut golul. Dar nu stă în puterea presei, nici nu e treaba ei, trebuie să vină de la oameni. Dar nici poliţia secretă a regimurilor totalitare nu avea nici un drept să facă ce făcea... Fundaţia Morală e externalizarea conştiinţei. Nu-i dai importanţă şi crezi că nu mai e acolo. Aşa apare a unsprezecea poruncă: Să nu fii prins.
De la fii corect la fii discret...
Da. Şi de fiecare dată când mai apare un scandal, te întrebi dacă era la fel de grav când ştia doar cel implicat ca atunci când ştie deja toată lumea. E cam acelaşi lucru. Când ştie toată lumea pare mult mai grav, dar nu e. E o transformare care mă fascinează. Sunt culturi în care o minciună e o minciună, indiferent de context, în timp ce sunt culturi în care să minţi în public e OK, dar să-ţi minţi prietenii, apropiaţii e inacceptabil. Dacă Putin le-ar promite ceva prietenilor lui şi nu s-ar ţine de cuvânt, ar fi criticat. Dacă-i minte pe europeni, nu-i nimic. Când locuiam în Rusia, în anii ’90, am văzut un interviu cu un criminal din Siberia, care se reintegrase în societate. Şi spunea cam aşa: fiindcă nu mai sunt criminal, nu înseamnă că sunt un om rău. Pare paradoxal, însă ce voia să spună era că e în continuare loial prietenilor, că nu-i va trăda. E un cod al onoarei interesant.
La un moment dat, în carte, un personaj se întreabă dacă e mai bine să fii fericit, sau să fii bun. Ce aţi răspunde?
Cred că nu-i aşa de greu să fii bun, la nivel personal. Însă e foarte greu să fii bun, şi mai ales fericit, dacă iei în calcul suferinţele din toată lumea. E situaţia aceea în care un copil blocat pe şine e gata să fie călcat de tren şi singura soluţie e ca un şofer care trece pe acolo să-şi abandoneze Ferrari-ul în calea trenului, să-l încetinească. Distruge maşina, dar salvează copilul. Cercetările spun că majoritatea oamenilor ar face-o. Însă în Anglia, cei care câştigă anual cât un Ferrari ar putea salva sute de copii, şi totuşi nu o fac. În logica asta, dacă nu eşti Gandhi sau un iezuit, e imposibil să fii fericit. Însă aş vrea să vă atrag atenţia asupra a ceea ce spune Harry, la un moment dat: să fii fericit înseamnă să fii norocos (în engleză, happiness are aceeaşi rădăcină ca to happen, sau perhaps). Dacă te gândeşti aşa, poţi să fii şi bun, şi fericit. Cu condiţia să ai noroc.
Acţiunea cărţilor dumneavoastră se petrece în multe oraşe. Totuşi, în Invaziile inimii aveţi o relaţie specială cu Londra. În ce constă ea?
Cea mai mare parte a cărţii a fost scrisă în Londra, imediat după ce m-am despărţit de soţia mea şi m-am stabilit într-o altă parte a oraşului. Plecasem şi de la The Guardian, trăiam într-un loc nou, deci trebuia să redescopăr oraşul. Mi se părea altul, deşi era oraşul în care m-am născut şi în care mai locuisem, însă care se schimbă extrem de rapid. În estul Londrei, unde stau acum, rata de creştere a populaţiei e aceeaşi ca în Africa! Vezi societatea schimbându-se sub ochii tăi. De asta e Londra fermecătoare.
Vă mulţumesc pentru interviu.
