L-am cunoscut pe George Ivaşcu la mult timp după ce a intervenit în
viaţa mea ca personaj providenţial. Se împlineau aproape patru ani de
când, după ce debutasem cu două poezii în revista „Tribuna” din Cluj,
autorităţile din Oradea, oraşul în care locuiam, trimiseseră o adresă
către toate publicaţiile din ţară în care se anunţa că „sub pseudonimul
Ana Blandiana se ascunde fiica unui duşman al poporului” şi se cerea să
nu mai fiu publicată. Şi pentru că tata era închis, nu puteam nici să
intru la facultate. Plasată la sfârşitul adolescenţei, a fost perioada
cea mai grea pe care am traversat-o, pentru că atunci, când în mod
normal totul nu era decât o antecameră a viitorului, eu descopeream că
nu am nici un viitor. Atunci, aflând că George Ivaşcu, redactorul-şef al
revistei „Contemporanul”, a fost deţinut politic, Romulus Rusan,
trecând peste împotrivirea şi lipsa mea de speranţă, s-a suit în tren şi
a plecat la Bucureşti cu un teanc de poezii ale mele, să i le arate.
Când s-a întors, mi-a povestit că a reuşit să-l întâlnească, i-a spus
povestea mea, i-a arătat poeziile, şi că George Ivaşcu le-a răsfoit
sumar şi i-a spus că vor apărea două dintre ele în numărul următor. „Şi
tu chiar crezi?” l-am întrebat, curioasă până unde poate merge iluzia.
Nu, nu credea nici el. Dar peste două zile, când a apărut revista, pe
pagina a treia erau două poezii semnate Ana Blandiana. Prima dintre ele
începea cu versurile „Ţin timpul în mâini ca pe-un pumn de cireşe/ Ce-mi
curg printre degete roşii, rotunde...” Peste ani, când am făcut
cunoştinţă, George Ivaşcu avea să-mi spună că erau singurele versuri pe
care le citise când hotărâse să mă publice. Şi pe care le ştia încă pe
dinafară. Atunci, însă, şocul surprizei şi remuşcarea de a nu fi avut
încredere m-au scos definitiv din deprimare şi m-au vindecat pentru tot
restul vieţii de lipsa de speranţă, dăruindu-mi convingerea – care avea
să funcţioneze de cele mai multe ori prin absurd – că miracolul salvării
este întotdeauna posibil.
Nu mai ţin minte când l-am întâlnit
pentru prima oară pe George Ivaşcu, în orice caz, după ce ne mutasem,
câţiva ani mai târziu, la Bucureşti şi după ce îmi apăruse primul volum,
pe care i-l trimisesem emoţionată şi despre care scrisese. Ţin minte,
în schimb, cum, de câte ori treceam pe lângă Biserica Bărăţiei, Romi îmi
arăta un telefon public, prins puţin strâmb pe peretele unei case
jerpelite, de unde îşi încercase norocul formând numărul la care George
Ivaşcu îi răspunsese şi îi fixase în aceeaşi zi o întâlnire. M-am
întrebat atunci, şi mă întreb încă şi azi, câţi şefi de reviste răspund
singuri la telefon şi acceptă să primească pe loc un foarte tânăr
scriitor venit din provincie să îi arate nişte versuri. Uimitorul gest
al lui George Ivaşcu, ajuns până la noi dintr-o demult uitată
normalitate interbelică, avea să însemne pentru mine nu numai adevăratul
început al destinului literar, ci şi mii de ore pe care, de-a lungul
vieţii, le-am petrecut citind versurile trimise de viitorii debutanţi
sau întâlnindu-mă cu ei, pentru că niciodată n-am îndrăznit să refuz
altora ceea ce mie nu mi s-a refuzat.
Istoric şi critic literar,
profesor (şi-a început cariera universitară ca asistent al lui
Călinescu), autor de eseuri şi studii monografice, ca şi al unei Istorii
a literaturii române (de la începuturi până la Junimea), ziarist de
renume colaborând la nenumărate publicaţii, George Ivaşcu a fost, mai
mult decât orice, un constructor de reviste. Locul lui bine marcat în
istoria culturii româneşti din cea de a doua jumătate a secolului 20
este definit prin organizarea şi conducerea, timp de decenii, a două
dintre cele mai importante hebdomadare în jurul cărora s-a cristalizat
mişcarea artistică şi literară a unei întregi epoci: „Contemporanul”
(1955 – 1971) şi România literară (1971 – 1988).
Din aceşti 33 de
ani, 20 am colaborat permanent, începând din 1968 la „Contemporanul”,
apoi la România literară. Procesul redacţional funcţiona ca un mecanism
cu reguli neobişnuite, dar fixe. Cei ce făceau revista se vedeau rar
între ei. Colaborările erau strânse de la diversele adrese de şoferul
redacţiei, iar directorul conducea redacţia şi construia numerele
revistei de acasă, vorbind de nenumărate ori pe zi la telefon cu Mircea
Grigorescu sau cu Roger Câmpeanu, care l-a secondat fără întrerupere ca
secretar de redacţie, şi chiar ca un alter ego, la ambele publicaţii. Am
scris timp de două decenii săptămână de săptămână, în condiţiile în
care apariţia fiecărui text era sfârşitul victorios al unei lupte cu
cenzura pe care nu o duceam eu, ci directorul revistei. Obligaţia mea
era doar să pregătesc în permanenţă articole de rezervă pentru cazul că
primele erau scoase. Nu-mi amintesc în tot acest lung timp să-mi fi
cerut vreodată din proprie iniţiativă să schimb ceva. Ţin minte doar
cum, o dată, mi-a spus, stânjenit şi chiar – oricât de neaşteptat ar fi
termenul – cu o anumită timiditate, că este mereu întrebat când va reuşi
să mă convingă să scriu numele lui Nicolae Ceauşescu. „Şi Dumneavoastră
ce le-aţi răspuns?” am întrebat eu râzând mirată, pentru că nu
încercase niciodată să mă convingă. A fost unul dintre momentele în care
am înţeles cu recunoştinţă discreţia şi subtilitatea cu care mă ajuta
să fiu liberă.
De fapt, nu numai că ne vedeam foarte rar, dar am
vorbit, chiar şi la telefon, destul de puţin. Prefera să transmită prin
Roger Câmpeanu când avea ceva de spus, dar în general nu era nevoie de
prea multe cuvinte, era o rezonanţă care nu cerea explicaţii,
dimpotrivă, funcţiona mult mai bine în lipsa lor. Nu m-a întrebat
niciodată cum de mă îmbolnăveam şi nu puteam scrie mereu în luna
ianuarie, cu teribilele ei zile de naştere, după cum n-am încercat să-l
întrebăm despre motivele pentru care a fost întemniţat sau despre felul
în care a ieşit din închisoare. Abia peste ani aveam să găsesc în arhiva
Memorialului Sighet fişa sa de încarcerare, pe care o reproduc cu
sentimentul că îndeplinesc o datorie.