Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Luxul corespondenţei de Sorin Lavric

De fiecare dată cînd deschid un volum de corespondenţă, mă încearcă gustul resemnării: sunt silit să admir o artă a cuvîntului de care ştiu prea bine că epoca actuală nu mai e capabilă. Trăim într-o lume în care scrisorile sînt pe cale de dispariţie. Şi odată cu stingerea genului epistolar pierdem o dimensiune esenţială a literaturii propriu-zise. Ceva dispare definitiv, iar fenomenul e cu atît mai ireversibil cu cît noi ne prefacem că nimic nu s-a schimbat. Continuăm să scriem epistole, să ne trimitem misive şi să publicăm volume de corespondenţă, dar bănuim cu toţii că zbaterea se petrece doar la suprafaţă. Pe dinăuntru am pierdut demult aptitudinea psihologică a genului epistolar.
Nu ne mai arde de aşa ceva şi nici nu mai găsim vreun folos în contemplarea estetică a unor mesaje cărora astăzi le pretindem un singur lucru: transmitere rapidă de informaţii utile. Restul ţine de dantelăria vetustă a unei epoci cînd oamenii aveau timp să scrie. Acum nu mai au timp, şi de aceea nici de scrisori nu le mai pasă. Schimbarea aceasta e radicală şi ireversibilă, în ciuda stăruinţei cu care ne repetăm că e-mailul a păstrat intactă esenţa schimbului epistolar. În realitate, nu l-a păstrat deloc, ci a dat naştere unei noi forme de comunicare, dar una care nu mai este epistolară. Vremea scrisorilor a murit, a sosit timpul mesajelor electronice.
De lucrurile acestea nu-ţi dai seama decît atunci cînd ai posibilitatea de a compara modul cum oamenii scriau epistole în urmă cu cîteva decenii şi modul cum am ajuns să le scriem noi astăzi. Iar schimbul de scrisori dintre Hannah Arendt şi Martin Heidegger are efectul unei lecţii de umilinţă. Realizezi brusc că nu doar crusta estetică a scrisului ni s-a modificat, dar şi substanţa omenească pe care o punem în pagini. În comparaţie cu cei doi protagonişti, noi avem ceva din uscăciunea pragmatică a fantoşelor convenţionale.
În schimb, Hannah şi Martin sunt vii, sunt sinceri, iar ceea ce este uimitor este că unda vie a sincerităţii lor se potriveşte perfect obişnuinţei protocolare cu care îşi întocmesc scrisorile. Şi Martin şi Hannah îşi construiesc scrisorile ca pe un edificiu, ridicîndu-le propoziţie cu propoziţie. Dar în nici un caz nu le aruncă pe pagină cum le-ar veni la primul imbold al condeiului. Te izbeşte la ei grija migăloasă privind inserarea amănuntului discursiv, precuparea atentă pentru formulele introductive sau pentru încheierile politicoase, şi mai ales tonul civilizat cu care îşi leagă frazele. Iar impresia stăruitoare este că aceşti oameni, scriind scrisori, fac cultură fără să-şi fi propus asta, şi culmea e că o fac de la sine, în virtutea simplei alcătuiri a fiinţei lor. Epistolele lor sunt culturale nu pentru că şi-ar fi dorit asta, ci fiindcă ritmul vieţii lor era unul cultural.
Cînd s-au cunoscut, Heidegger avea 35 de ani, iar Hannah 19 ani. Între ei avea să se işte o iubire ilicită în cursul căreia deliciul protagoniştilor va fi proporţional cu gradul de confidenţialitate a legăturii. Altfel spus, cu cît secretul relaţiei lor avea să fie învăluit în rigoarea unei morale publice mai rigide, cu atît plăcerea dată de clandestinitatea iubirii lor avea să fie mai mare. Şi astfel, cei doi îşi trăiesc cu voluptate iubirea, ştiind prea bine că divulgarea unei asemenea relaţii ar fi însemnat, în deceniul trei al secolului XX, compromiterea carierei universitare a lui Heidegger şi pătarea onoarei tinerei studente. Nimeni nu va şti însă nimic de legătura lor, şi asta pînă cînd, în anii senectuţii, Heidegger îi va mărturisi Elfridei, soţia lui, fosta aventură.
Chiar dacă un volum tipărit de corespondenţă nu poate reproduce variabilele psihologice ce dau farmec unui schimb epistolar clandestin - mă gîndesc la aşteptarea nerăbdătoare a unei scrisori, neliniştea pe care ţi-o dădea incertitudinea dacă scrisoarea a ajuns sau nu la destinaţie, marca personală a scrisului de mînă şi semnele caligrafice prin care adulmeci fiinţa vie a celuilalt, apoi reculegerea cu care îţi însoţeşti hotărîrea de a întocmi o scrisoare şi încercarea de a anticipa efectul pe care rîndurile îl vor avea - putem totuşi să refacem în imaginaţie ceva din atmosfera dragostei lui Martin şi a Hannei.
Primul lucru care te izbeşte în aceste epistole este fibra neaşteptat de omenească a lui Heidegger. Sunt pagini în cuprinsul cărora vezi în sfîrşit cum acest urzitor de concepte abstracte se leapădă de masca jargonului pentru a începe să scrie de-a dreptul, omeneşte, ca un îndrăgostit topindu-se de dorul iubitei. Este o încîntare să vezi cum un om care îşi făcuse din limbaj o profesiune de credinţă renunţă la el de îndată ce viaţa îi scosese în cale o frumuseţe ca cea a Hannei Arendt. Iar Heidegger abandonează terminologia atunci cînd simte că ariditatea ei nu-l mai poate ajuta. Şi începe cu adevărat să scrie, uitînd de scheme speculative, de inferenţe logice şi de argumente metafizice. Redevine om, după ce ani de zile se străduise la catedră să fie altceva: un soi de esenţă abstractă sub înfăţişarea unui profesor ce fascina prin manierismul exprimărilor sale. "Iubita mea, văd marea clipă a splendorii tale, cînd devii o sfîntă şi cînd te arăţi pe de-a-ntregul. Liniile feţei tale se încordează atunci sub imperiul forţei interioare a unei ispăşiri pe care viaţa întreagă şi-o asumă ca pe o povară. Faptul că poţi asta, copilă, înseamnă că ai crescut mare şi că meriţi veneraţie. Abia cînd venerezi ajungi să descoperi viaţa şi tocmai asta îi dă măreţie. În marile tale clipe, atunci cînd eşti prinsă între fericirea prezentă şi momentul în care, seara, trebuie să ne despărţim - citesc plin de recunoştinţă, pe chipul tău ce nu mai face parte din lumea de aici, că în sufletul tău s-a aşternut o mare iertare, pe care ştii să o hrăneşti clipă de clipă, pentru a rămîne iertare. [...] Îţi mulţumesc pentru scrisorile tale, pentru faptul că m-ai preluat în iubirea ta, tu, iubita mea. Ştii oare că aceasta e cea mai grea povară dintre toate cîte i-au fost date omului să ducă? Pentru toate celelalte există căi de ieşire, cineva te poate ajuta, există o limită şi există înţelegerea celorlalţi. Aici, în schimb, totul înseamnă: a fi prins total în iubire [...]. Dragostea mea, cum tăceai cînd îţi povesteam tot felul de lucruri despre mine. Adevărul e că amîndoi facem parte dintre cei care vorbesc cu greu, dar care, totodată, ştiu să înţeleagă o tăcere. Îţi mulţumesc pentru florile tale înmiresmate. Prin ele voi păstra în minte o zi de mai a tinereţii tale." (pp. 34-35)
Iată un alt Heidegger, un Heidegger care a realizat că nimeni nu poate scrie epistole de dragoste manevrînd terminologia moartă a unor noţiuni tehnice. Rezultatul e formidabil: Heidegger se umanizează. Începe să scrie firesc şi normal, necăutat şi simplu. Iubirea cere cuvinte vii, iar neamţul va scrie aici, în scrisorile de dragoste către Hannah, de o sută de ori mai viu şi mai simplu decît o va face în toate volumele ce aveau să-i aducă mai tîrziu celebritatea. Iar cînd mai vezi şi poeziile pe care profesorul i le scria studentei, îţi dai seama că demonul iubirii îi făcuse un mare bine: îl lecuise pentru o vreme de mania artificioasă a vorbitului în dodii conceptuale.
Din cei 50 de ani (1925-1975) cît a durat corespondenţa lor, primii ani sunt de departe cei mai importanţi. E vorba de perioada dintre 1925 şi 1929, interval în care iubirea celor doi, luînd forma întîlnirilor secrete, a escapadelor clandestine cu trenul în afara oraşului şi a plimbărilor prin Pădurea Neagră, îşi va găsi expresie într-o suită de scrisori cu adevărat ieşite din comun. Din păcate, în vreme ce Hannah Arendt a păstrat scrisorile primite în aceşti ani, Heidegger le-a distrus. Din acest motiv nu avem decît o parte din urma scripturală a perioadei cînd cei doi îşi trăiau în taină iubirea. Dar sub unghi epistolar, perioada aceasta e cea mai fecundă: ea corespunde unei incandenscenţe irepetabile, a cărei intensitate te face să crezi că cei doi şi-au trăit marea dragoste a vieţii.
Restul corespondenţei, asemenea unui ecou ce se întreţine pe seama repetării periodice a sunetului iniţial, se va hrăni din amintirea unei iubiri căreia trecerea timpului îi va împrumuta tenta domoală a unei prietenii intelectuale. Cînd se vor reîntîlni după război, vibraţia lor sufletească se stinsese: Hannah şi Martin se preţuiau, se admirau, se respectau, dar atît. Stima luase locul patimii, iar respectul netezise răscolirile cărnii. Îi lega acea simpatie tandră pe care o întîlnim în cazul oamenilor care odinioară se împărtăşiseră la propriu fiecare din intimitatea celuilalt. De acum încolo, corespondenţa lor va spori în rafinament, dar va pierde în spontaneitate. Va intra în joc maturitatea erudită a unor intelectuali versaţi, pentru care scrisul epistolelor făcea parte din deprinderile curente ale vieţii. Şi amîndoi vor scrie doct şi protocolar, ca nişte fiinţe cărora vîrsta le interzicea tresăriri neîngăduite.
Iar dacă în prima parte a corespondenţei rolul principal îl joacă Heidegger, şi asta chiar şi numai pentru faptul că de la el s-au păstrat cele mai multe scrisori din această perioadă, în schimb, după război, Hannah Arendt devine vioara întîi. Îi scrie mult şi în acelaşi timp îl apără pe Heidegger în faţa celor care voiau să-l asasineze public. Iar apoteoza fidelităţii faţă de fostul profesor, Hannah Arendt o va atinge în cursul conferinţei pe care o va ţine la Radio pe 26 septembrie 1969, cu prilejul celei de a optzecea aniversări a zilei de naştere a lui Heidegger. În fond, Hannah Arendt a jucat un rol decisiv în efortul de reabilitare culturală a filozofului. Pe toate meridianele lumii, Hannah Arendt a fost cea mai constantă ambasadoare şi cea mai statornică avocată a profesorului din Freiburg. Fără ea, pesemne că destinul cultural al lui Heidegger ar fi fost altul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara