Perioada premergătoare sărbătorilor de Paşti a fost închinată, aşa cum se cuvine oricărei mari sărbători de care cetăţeanul trebuie să taie oleacă de propagandă pentru a avea şi el ce pune pe masă, celui mai ieftin şi mai uzat populism. Deghizat în Cuza fără barbă, dar bine instruit în ceea ce priveşte mesajul cu ocaua, telegenicul prefect al capitalei a descălecat prin pieţe, ducîn-du-l de căpăstru, printre tarabe, conform aşezării administrativo-geografice, chiar pe întîiul gospodar al sectorului de referinţă. Aici, într-un acces de generozitate pe care doar evangheliile l-ar mai putea, oarecum, concura, apostolii lui Cozmâncă au început să-şi agite biciul printre zarafi, să-i binecuvînteze pe suferinzi şi să le împartă săracilor. Zarafii nu erau alţii decît intermediarii, mai exact ţiganii intermediari, acei infractori odioşi care, în loc să se ducă la furat, la negoţul de stupefiante sau la înjunghieri prin parcuri, preiau marfa en gros de la ţărani şi o vînd ei înşişi în piaţă la un preţ ceva mai mare. Suferinzii sînt chiar ţăranii, adică producătorii, cei care suportă agresiunea şi raptul intermediarilor, obligaţi de aceştia să stea acasă şi să-şi vadă mai departe de treburi în loc să-şi vîndă ei înşişi produsele şi, în fine, săracii sînt chiar cumpărătorii care s-au nimerit prin preajmă, cumpărători asupra cărora au început să curgă, prin graţia Prefecturii şi a primăriilor de sector, avalanşe de ceapă verde, grămezi de spanac, baloturi de ştevie, coşuri de albitură şi bucheţele de leurdă, frumos înflorită ca nişte mărgăritare. Nici mai mult, dar nici mai puţin, haiducii administraţiei şi ai Prefecturii au luat de la cei răi şi au împărţit celor buni, fixînd, totodată, cu multă responsabilitate, preţuri maximale, taman ca pe vremea mercurialelor ceauşiste care ţineau loc şi de marfă, şi de libertate, şi de bunăstare. Dacă, în expresie, acest spectacol este jenant şi hilar prin mimetismul penibil şi prin anacronismul vulgar, în fond el transmite un mesaj extrem de periculos: adică unul copt la focul mic al economiei planificate şi al vocaţiei dictatoriale. încercarea de a sataniza intermediarul, de a face din el sursa tuturor nenorocirilor care bîntuie prin sacoşele românilor, pe lîngă faptul că este odioasă din punct de vedere moral, făcîndu-i pe ţigani responsabili de sărăcia cronică în care trăiesc cei mai mulţi dintre cetăţenii României, dovedeşte şi o jalnică incapacitate de înţelegere a mecanismelor economice. Departe de a fi un infractor, intermediarul este o instituţie, o pîrghie indispensabilă oricărei pieţe sănătoase şi dinamice. Mai întîi, din punct de vedere strict economic, acesta îl degrevează pe producător de sarcini anexe (transport, cheltuieli de cazare, timp pierdut etc. etc.) şi îi lasă răgazul de a se ocupa exclusiv de producerea bunurilor, iar, din punct de vedere social, acţiunea intermediarului (fie el şi ţigan) scoate la lumină şi drenează o categorie umană cu un mare potenţial infracţional atîta vreme cît ea este exclusă abuziv din structurile fireşti ale acţiunii comerciale. în loc să combată cu mînie proletară acest fenomen şi să fixeze administrativ preţuri maximale, adică să se comporte discreţionar şi să încaiere oamenii între ei, telegenicul prefect ar putea solicita Guvernului, acelui Guvern pe care îl reprezintă acum prin spoturi publicitare în faţa tarabelor, să reglementeze această instituţie, să îi fixeze norme şi spaţiu de acţiune, şi abia atunci, cînd producătorului i se va ridica marfa de la capătul parcelei, vom avea şi producţie mai mare, şi preţuri mai mici, şi mai puţini oameni fără statut social şi fără orizont economic. Pînă atunci nu vom avea decît haiduci festivi, propagandişti mitomani şi gladiatori utopici în trista arenă a mercurialelor.