Se pare că e greu să trădezi tiparele, inerţiile. Mai ales când e vorba de politica repertorială a orchestrelor noastre simfonice. Am salutat efortul de a instaura o primenire la nivelul opusurilor restituite în stagiunea trecută de către Orchestra de Cameră Radio, efort materializat în scoaterea la lumină din sertarurile întunecoase, vorba lui Eminescu, unde zăcea prăfuit "archaeus", a unor partituri nicicând ori extrem de rar executate. Fapt aproape imposibil de reeditat în cazul filarmonicelor în programele cărora, dacă prima piesă (cu funcţie, în general, de apogiatură) încă mai poate fi uneori inedită sau, în orice caz, mai puţin frecventă, cea de a doua lucrare, invariabil concertantă, precum şi ultima (cu rol de power play) sunt reluate, cu mici variaţiuni, în fiecare stagiune, constituind un fond de "protocol" din care se înfruptă deopotrivă dirijori şi directori, solişti şi secretari muzicali. îndeobşte soliştii instrumentişti sunt cei mai conservatori, rulând un repertoriu pe cât de tradiţional, pe atât de convenţional, însuşit încă din anii de formare şi împărtăşit cu tenacitate pe întreg parcursul unei cariere mai mult sau mai puţin prodigioase. Există, desigur, şi excepţii. Una dintre ele se numeşte Sherban Lupu, violonistul care de fiecare dată când se reîntoarce pe estradele de concert româneşti, aduce cu sine trufandale ce stârnesc apetitul melomanilor. Şi acum port în memorie sonorităţile Capriciului enescian împrăştiate cu generozitate în urmă cu câţiva ani, în primă audiţie absolută sub cupola Ateneului bucureştean. În aceeaşi instanţă au răsunat, joi 13 decembrie, eufoniile Concertului pentru vioară şi orchestră de Alban Berg, cu acelaşi protagonist, Sherban Lupu, alături de un dirijor, Urs Schneider, specializat în romantismul şi expresionismul german. Subintitulat "În memoria unui înger" opusul bergian mărturiseşte un lirism profund, dar nu în exces, un "canto jondo" fără nici o violenţă expresionistă. Este o muzică dodecafonică de tipul "work in progress", jocul iniţial al coardelor libere înălţând treptat edificiul de cvinte din care se va desprinde suportul seriei complete, formată din trei acorduri perfecte rupte în arpegii, urmate de un fragment de gamă pe tonuri, care reprezintă o aluzie la coralul final al Cantatei BWV 60, "Est ist genug: Herr wen es Dir gefält" de I.S.Bach. Muzicalitatea lui Sherban Lupu a fost, încă din acest moment de geneză sonoră, hotărâtoare, construind cu har şi subtilitate acea monodie erotică şi eroică, diafană şi dramatică, testimoniu al sintezei dintre serialism şi tonalism, capabilă să digere muzici dintre cele mai diverse, precum melodia populară din Carinthia, cu ritm de vals lent (ländler) care se insinuează ca un cântec de lebădă al unui muzician prematur dispărut. De altfel, atmosfera concertului este una de requiem, justificându-se astfel atât elementele de gematrie conexă (program secret, cifre simbolice, melograme), cât şi premoniţiile compozitorului care rememorează, cu presentimentul morţii, momente semnificative ale unei vieţi. Un concert solistic atipic, dominat la început (Thema con variazioni şi Adagio) de statism şi platitudine, iar apoi (Rondo ritmico; con introduzione) de mobilitate şi contrast, culminând cu un climax terifiant, rezolvat printr-o desinenţă oarecum mistică şi, în orice caz, ca o posibilă redempţie. Sherban Lupu a intuit toate acestea, cu precădere stigmatele manieriste şi referinţele programatice, livrându-le într-o manieră neaoş expresionistă, aşa cum îi stă bine unei lucrări aparţinând celei de-a doua şcoli vieneze. Reacţia publicului a fost însă una rezervată, muzica lui Berg debordându-i tabieturile, obişnuinţele. Mi-am dat seama că melomanii noştri, cel puţin cei din siajul filarmonicii bucureştene, nu sunt pregătiţi pentru întâlnirea cu o atare muzică. Chiar unii dintre membrii orchestrei s-au dovedit a fi intranzitivi la stimulii lansaţi de solist ori de dirijor, ceea ce înseamnă că nu e suficient să te manifeşti corect, cuminte şi punctual la repetiţii. Mai este nevoie şi de exersarea unui repertoriu mai puţin convenţional, dar tot atât de valoros, de pătrunderea în intimitatea unor muzici rafinate, cu conotaţii intens exoterice. Lupta cu inerţia se dovedeşte a fi la noi inegală. Ea ar trebui să înceapă încă de pe băncile şcolii, acolo unde se instituie principiile, strategiile şi opţiunile de mai târziu. Ce se întâmplă atunci când şcoala îndeamnă la letargie şi status-quo ? Se ajunge, fireşte, ca publicul activ al concertelor în care se restituie Mozart, Beethoven şi Ceaikovski să devină pasiv (dacă nu indolent) la muzica lui Berg, Bartok şi, din păcate, chiar Enescu. Degeaba se chinuie muzicieni de mare altitudine, precum Sherban Lupu, să împrospăteze atmosfera concertelor noastre hebdomadare. Inerţia tronează, iar lupta doar mocneşte. Aş fi vrut să reascult lucrarea lui Berg şi sâmbătă 15 decembrie. Nu s-a putut. Între timp, Sherban Lupu a suferit un stupid accident, chiar în faţa Ateneului, din cauza iresponsabilităţii unor edili. Să fie oare acesta semnul că lupta cu inerţia a fost, cel puţin pentru moment, abandonată?