Mori Ogai, Tânărul, Traducere din
japoneză şi prefaţă de Rodica Frenţiu,
Editura Eikon/Şcoala Ardeleană, Cluj-
Napoca, 2015, 222 pag.
Sub acest titlu, Rodica Frenţiu
a expus din nou caligrafie
japoneză, de data aceasta la
Muzeul Etnografic al Transilvaniei.
Totodată, a lansat cea de-a treia
traducere a sa din japonezul Mori
Ogai, după Dansatoarea şi Gâsca
sălbatică (apărute anii trecuţi la
Editura Humanitas). Iniţiatoare şi
director al Departamentului de limbi
şi literaturi asiatice de la Facultatea
de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai,
ea nu este doar o excelentă traducătoare
şi o iniţiată în arta caligrafiei (Florina
Ilis vorbeşte despre tensiunea artistică
pe care R.F. izbuteşte s-o transmită
privitorilor. Cu pensula muiată în
cerneală neagră alunecând pe hârtia
albă de orez în ritmul unei singure
respirări, ea „demonstrează că
decuparea din spaţiu a unui fel de
eternitate de dinaintea căderii
universului în cuvinte este posibilă”),
ci şi autoarea unor studii dedicate
semioticii culturale şi poeticii japoneze.
Metafora „luna în apă” acceptă
interpretări multiple: astrul oglindit
în picătura de apă vorbeşte despre
legătura dintre univers şi pământ,
dintre necunoscut şi cunoscut, dintre
lume şi artă, dar şi, mai ales, despre
drumul trudnic de parcurs de la una
la cealaltă.
Mori Ogai (1862-1922) este
considerat în Japonia unul dintre
„giganţii” intelectuali ai perioadei
Meiji (1868-1912). Medic şi scriitor,
cu studii la Tokyo, Leipzig şi Berlin,
cunoscător de chineză, olandeză,
germană, franceză şi engleză, el
se apropie de tema misiunii
intelectualului nipon şi a datoriei
de a „occidentaliza” ţara cu o perspectivă
puternic marcată de această largă
deschidere a sa spre Europa, de
intertextualitatea care îi e la îndemână.
Studiul introductiv al Rodicăi Frenţiu
oferă toate detaliile pentru a înţelege
epoca şi omul. Răspunzând unui
articol despre Japonia „înapoiată,
săracă şi barbară” apărut în presa
germană (în 1886), Mori Ogai înţelege
că e absolut necesară o evaluare a
tradiţiei japoneze în contextul mondial,
dar şi că îi lipsesc încă mijloacele
pentru a o împlini. Romanele sale
(peste douăzeci) vor ilustra, în cheie
când romantic-idealistă, când realistă
cu tente intelectualiste şi cu aprofundări
psihologice chiar, acest proces de
reîntoarcere a Japoniei spre sine
după învăţarea lecţiei occidentale.
Seinen/Tânărul, scris în 1910,
este un bun roman al formării sinelui,
un bildungsroman. Tânărul Koizumi
Junichi – căruia autorul îi împrumută
multe date din biografia proprie –
vine la Tokyo pentru a învăţa şi a
deveni scriitor. Secvenţele care
alcătuiesc romanul se spun la persoana
întâi, dar şi la a treia, toate oarecum
în ritmul unei respirări, ca în caligrafie.
Mozaicat, ele recompun etapele
maturizării şi ale cunoaşterii de sine.
Cartea e presărată cu expresii în
franceză, germană, engleză, cu un
soi de bucurie copilăroasă a celui
care ştie. Participăm alături de el la
căutări timide ale unui maestru,
la lungi discuţii despre literatură şi
viaţa pe care o ilustrează. Doza de
joc şi de aparentă uşurătate pe care
o conţine învăţarea prin punerea
faţă în faţă a unor lumi diferite e
descrisă anume, cu fine, subtile
ironii, la una dintre conferinţe:
„Se spune că Ibsen, micul Ibsen
originar din Norvegia, a devenit
marele Ibsen al Europei abia când
a început să scrie piese de teatru
legate de moravuri, dar, când a ajuns
în Japonia, a redevenit mic. Orice
vine în Japonia devine mic. Şi Nietzsche
a devenit mic. Tolstoi a devenit mic.
Îmi amintesc cuvintele lui Nietzsche:
«Pământul atunci va fi devenit mic.
Şi pe el va sări ultimul om care va
face totul mic. Eu am descoperit
fericirea, va spune ultimul om, şi va
face cu ochiul.». Japonezii au importat
diverse ideologii, variate isme şi,
neştiind ce să facă cu ele, se joacă
făcând cu ochiul. Japonezii transformă
în jucărie tot ce le cade în mâini”.
Sunt comentaţi Corneille, Racine,
Molière, Voltaire, Hugo, Schopenhauer,
Zola, Flaubert, Maupassant, Huysmans,
Verhaeren, Maeterlinck alături de
numele mari ale literaturii japoneze
a epocii. Savuroase şi incitante
incursiuni peripatetice, care nu
exclud răgazul de a admira cerul,
lumina, umbrele, casele, frumuseţea
picturală a kimonourilor, dar şi
caligrafia delicată a gesturilor feminine,
tânărul cu „alura gentilă şi distinsă”
exersându-se şi în senzualitate cu
aceeaşi dorinţă uriaşă şi tatonantă
de a şti: „Junichi reflectă dacă ar
fi capabil de toate acestea. Şi
ezită. Simţi o oarecare plăcere în
a lăsa lucrurile nefixate. Ca şi cum
ar fi profitat de golul creat de aceste
ezitări, îşi făcură apariţia foarte
multe amintiri. Îşi aminti corpul
suplu ridicându-se aşezându-se,
expresia feţei plină de subînţelesuri,
vocea melancolică…”; „Corpul lui
Oyuki se curbă cu supleţe şi se aşeză
pe pragul uşii mici, păstrând sub ea
tunica lungă cu mâneci scurte”;
„stătea atât de dreaptă că dădea
cumva impresia că-şi cambrează
talia. Junichi resimţi această atitudine
ca o vagă apropiere de cineva, ca
o provocare la luptă”…
Cum seinen, ne spune Rodica
Frenţiu, înseamnă şi tânăr, şi tinereţe,
e şi mai evident caracterul emblematic
al personajului cu acest nume. El
îmbină trăsăturile contradictorii ale
vârstei, dar şi ale Japoniei, în
plină creştere ea însăşi. Însă perechile
care îi ies în cale – vechi şi nou,
indiferenţă şi implicare, modernitate
şi tradiţie, senzualitate şi spiritualitate
– nu presupun alegerea uneia, ci
găsirea, în spaţiul dintre ele, „centrul
gol al budismului Zen”, soluţia
cea mai potrivită pentru a accede la
libertate, la autonomie. Junichi
descoperă că va putea să scrie aşa
cum îşi doreşte doar dacă se întoarce
la legendele bunicii şi îşi regăseşte,
astfel, temelia: „se gândea să-şi scrie
observaţiile asupra contemporanilor
în limba contemporană şi să arate
savoarea legendelor vechi fără să le
distrugă”. Mesajul cărţii este, aşadar,
unul exemplar şi de mare actualitate:
identitatea se apără şi se consolidează
prin reîntoarcerea la tradiţie şi
deschiderea spre toate provocările
diferenţei. Pentru Mori Ogai, literatura
tânără modernă trebuie să aducă
împreună eul personal, cultura
citadină, tradiţia pierdută şi reinventată,
estetica şi ideologia pentru a putea
deveni „instituţia” cunoaşterii şi a
puterii.
