La 1 ianuarie 2007, România fu acceptată ca membru "cu drepturi depline" al Uniunii Europene, prilej de euforie naţională care, vreme de aproape un an, ţinu loc de veritabilă pregătire pentru intrarea demnă şi onorabilă în acest superstat pe cât de tare în principii, pe atât de slab în punerea lor la lucru.
în virtutea dreptului lor la liberă circulaţie şi rezidenţă, românii se răspândiră peste tot, cu deosebire în sudul hispanic şi italic al continentului, iar iniţial integrarea în ţările lor de adopţie păru un succes. Europa păru să-i vrea pe români tot pe atât pe cât românii voiau Europa.
Cum însă, "exportându-şi" cetăţenii, un stat nu-i poate separa pe cei potenţial buni de cei potenţial răi, pe la sfârşitul lunii octombrie 2007, o bombă românească explodă în Italia. Pe prima lor pagină ziarele şi la cele mai importante programe de ştiri televiziunile anunţară odioasa crimă a unui român de etnie rromă care o ucisese pe soţia unui italian de rang înalt. Era ultima verigă a unui lanţ de infracţiuni de care se făceau vinovaţi românii din Italia şi cum, acolo, campania electorală era în toi, cazul fu un nesperat prilej pentru partidele aflate în joc de a lua voturi cerând osândirea şi expulzarea românilor din Peninsulă. O Italie prinsă în febra răfuielilor dintre partide îşi găsi un neaşteptat canal comun de defulare: ura faţă de români. De toţi românii şi de fiecare dintre ei, fie că se aflau în Cizmă, fie în România. Vânătoarea de vrăjitoare aduse cu ea injurii, răzbunări, expulzări. Nici o lege comunitară în apărarea proscrişilor nu se dovedi suficient de puternică pentru a stopa tăvălugul urii italienilor faţă de români şi a da o undă de speranţă celor brusc dezeuropenizaţi.
Totuşi, Uniunea Europeană, prin eminenţele sale cenuşii, sesiză adevărata faţă a problemei: umanitarismul şi deschiderea ei riscau să intre în colaps dacă asemenea acte care contraveneau încurajatoarelor şi oarecum utopicelor ei legi continuau să prolifereze.
Dacă întâmplări precum cea de la Roma, cu români sau alţi expaţi, aveau să se repete, o ură imensă, repede transformată în armă politică, putea dărâma întreaga construcţie ideatică a promiţătorului superstat al Europei.
Creierele începură să lucreze. Soluţia se născu în sfârşit la Bruxelles şi capii Bătrânului Continent nu se sfiiră, pentru o mai bună punere a ei în practică, să apeleze la americani. Evident, soluţia nu putea fi una negativă, ba dimpotrivă. Şi trebuia materializată cât mai repede.
De unde, până atunci, partidele ultranaţionaliste româneşti fuseseră ţinute pe margine şi chiar obstrucţionate de Occident, spre finele anului 2009 liderii lor fură contactaţi şi ofertaţi, iar ele fură sprijinite să avanseze în poziţii privilegiate pe scena politică din România. Noi capi de partide, "mai curaţi", primiră o vizibilitate mediatică de nevisat înainte. Atunci când coaliţia naţionalistă ajunse la putere în România, aceasta câştigă detaşat, cu promisiunea că sume uriaşe vor fi alocate stopării sărăciei, dar mai ales reinserţiei emigranţilor neintegraţi Europei, care la simpla lor întoarcere în România vor primi câte 10.000 de euro de persoană, locuinţă socială şi, vreme de cinci ani, locuri de muncă garantate, la salariul mediu european. Puteau veni în România toţi nefericiţii Europei? Nu, deocamdată experimentul va funcţiona doar în România, dar dacă rezultatele vor mulţumi, programul va fi aplicat şi-n alte ţări, aşa încât Europa şi europenii să fie liberi, prosperi, fericiţi, dar mai ales să rămână în ţările lor faţă de care, în schimb, vor trebui să-şi reînnoiască jurământul de fidelitate.
Bun, dar românii săraci de acasă care nu părăsiseră vreodată România? Şi pentru ei, desigur, vor fi imaginate programe speciale de ajutorare, n-aveţi grijă.
în iunie 2010, în România reveniră, la grămadă, cerşetorii, infractorii, neisprăviţii, dar şi câteva zeci de mii de români care îşi câştigaseră în ţările lor de adopţie o prosperitate de invidiat. Atribuţiile organelor de ordine fură sporite, ca şi privilegiilor lor. Educaţia primi bani mai mulţi, noua sinteză a poporului român de acasă cu poporul român de afară dădu semne de reuşită şi antipatia italienilor şi a altor popoare se prefăcu în autoreproş, apoi într-o duioasă compătimire a celor pe care-i urâseră atât de mult şi în cele din urmă chiar în invidie. Un soi de comunism controlat, neateu şi pluripartinic ajunse la o uimitoare împăcare cu capitalismul. Care nu mai era nici el atât de capitalist pe cât îşi propusese anterior. Aşa scăpă Europa de "ciuma" românească. Numai că, la sfârşit de octombrie 2010, o ciumă cumplită făcu poporul român să se revolte împotriva poporului român. Căruia i se spuse că ar trebui să plece. Numai că poporului român căruia i se cerea să plece i se răspunse că i s-a asigurat totul în România ca să rămână acolo. Pentru că între timp italienii aplică şi ei programul şi ai lor se întorc la rându-le acasă, iar spaniolii de afară se întorc şi ei în Spania şi în general toţi se întorc pe la casele lor şi nu vor să-i găsească acolo pe alţii care le-au luat anterior locul.
Totul păruse să fie OK până în 2013. Apoi, în 2013, în Europa se stinse lumina.