Când s-a anunţat, joia trecută, Nobelul pentru Literatură, în online-ul românesc s-a lăsat liniştea. Alice Munro? Cine? Ici şi colo, câte o întrebare timidă: „aţi citit ceva de tipa asta?” Nu se lansa nimeni nici în omagii, nici în diatribe, cum se întâmplă de obicei pe 10 octombrie. Asta pentru că, aşa cum, probabil, ştiţi deja, din opera destul de întinsă a scriitoarei canadiene, la noi a fost tradus un singur volum de povestiri, Prea multă fericire, la Editura Litera. Este o prejudecată certă astăzi, în România şi în lume, cum că adevăratul prozator este autor de romane, punct. E destul de ciudat acest lucru, cel puţin în ţara noastră, unde s-a născut un mare artist al prozei scurte, Ion Luca Caragiale, ale cărui Momente şi schiţe sunt – sau erau, vorba bunicilor, pe vremea noastră – ştiute pe din afară de orice om care a absolvit 8 clase.
În ţara ei însă, Alice Munro este iubită şi omagiată de ani mulţi ca o maestră a literaturii, criticii canadieni numind-o chiar „Cehovul nostru”. După numeroase premii literare foarte prestigioase, începând cu Governor General’s Literay Award, cel mai râvnit premiu literar canadian, pe care l-a primit pentru volumul ei de debut, până la Man Booker Prize, obţinut în 2009, aşteptarea unui Nobel pentru Alice Munro în Canada era foarte ridicată.
În aceste condiţii, un cunoscător, Dragoş Zetu de la Catedra de Limba şi Literatura Engleză a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, i-a dedicat scriitoarei canadiene o teză de doctorat, care a stat la baza volumului publicat de Editura Institutul European, Povestirile lui Alice Munro. De la Dance of the Happy Shadesla Open Secrets. Volumul, prefaţat de criticul Codrin Liviu Cuţitaru, îşi propune să analizeze volumele de proză scurtă ale scriitoarei canadiene până la Open Secrets inclusiv (1994), subliniind tehnicile narative specifice autoarei şi urmărind pas cu pas, povestire cu povestire, evoluţia mijloacelor artistice, precum şi contribuţia lui Alice Munro la dezvoltarea prozei scurte contemporane. Aprecierea lui Dragoş Zetu este de la bun început maximală: „Povestirea marca Alice Munro are o densitate deosebită, ajungând astfel să îndeplinească dezideratul lui Poe, care cerea ca în proza scurtă să nu existe nici un cuvânt care să nu contribuie la realizarea efectului final.”
Volumul este structurat în şase capitole principale: Geneza lumii lui Munro: Dance of the Happy Shades; Poetica „ne-spunerii”: Something I’ve Been Meaning to Tell You; Revizuirea relaţiilor de familie: The Moons of Jupiter; „Adevărul ficţiunii”: The Progress of Love; Proza neîncrederii: Friend of my Youth; Realităţi alternative: Open Secrets. Având în vedere că scrie pentru un public care nu cunoaşte textele la care se referă, Dragoş Zetu a ales să prezinte individual fiecare povestire din volumele analizate, introducând treptat cititorul în atmosfera, temele şi tehnicile scriitoarei canadiene. Spre exemplu, ne spune autorul, „În The Time of Death, Munro foloseşte pentru prima oară un procedeu narativ pe care îl va folosi deseori în volumele următoare: povestirea începe in medias res, rezultatul fiind menţinerea suspansului până spre final”. În aceeaşi povestire, atmosfera, „aminteşte de romanul gotic englez, atmosferă care ne va urmări şi în următoarele două volume ale lui Munro”. Aflăm, de asemenea, că în An Ounce of Cure, scriitoarea inaugurează utilizarea unei voci narative duble, obţinute din contrastul între două viziuni, a femeii tinere, participante la acţiune, şi a femeii mature, observator distanţat emoţional şi temporal de evenimente. În The Shining Houses, tot din volumul de debut, apare pentru prima dată o temă tipică a lui Munro, „aceea a contrastului dintre două stiluri de viaţă specifice pentru două generaţii diferite”. În aceeaşi manieră sunt trecute în revistă şi celelalte volume, autorul subliniind la fiecare nouă „bornă” a scrisului lui Munro schimbările relevante pe care opera ei le suferă, noile teme introduse, noile perspective pe care autoarea le abordează.
Din când în când, Dragoş Zetu abandonează lectura aplicată a textului pentru a puncta aspecte definitorii pentru întreaga operă a scriitoarei analizate: „Lumea ficţională a lui Munro este marcată de trei repere principale: componenta ‘regională’, alegerea unor femei drept protagoniste (…) şi perspectiva pentru abordarea unor perspective şi unor teme feminine şi, nu în ultimul rând, componenta autobiografică sau (…) interioară”.
Concluziile din final sunt consistente şi reuşesc să surprindă specificitatea scriitoarei canadiene. Dragoş Zetu pune punctul pe i: „unicitatea ei vine din scriitură şi din felul în care manevrează (şi manipulează) vocile narative”. O pagină mai încolo: „Munro este o creatoare de lumi ficţionale ca Yoknanatawpha lui Faulkner sau Macondo lui Márquez, lumi în care spaţiul geografic propriu-zis (…) se suprapune peste un spaţiu intim dominat de subiectivitate, un spaţiu înşelător, prin intermediul căruia scriitoarea poate sonda vieţile, amintirile şi legăturile familiare ale oamenilor, dezvăluind astfel miraculosul din spatele banalului.”
Volumul tânărului universitar ieşean este, pentru cititorul român, o bună introducere în opera laureatei Premiului Nobel de anul acesta. Până la traducerea operei ei în româneşte, Povestirile lui Alice Munro. De la Dance of the Happy Shades la Open Secrets ne pot orienta în opera acestei mari autoare mai curând necunoscute în România. Cei care cunosc limba engleză pot citi, între timp, pe site-ul openculture.com paisprezece proze ale lui Alice Munro, publicate în diverse periodice şi care sunt accesibile gratuit.