…am încercat a o desluşi observând câteva dintre evoluţiile de ultimă oră de pe scenele bucureş tene de concert. Sunt semnificative. Unele sunt exemplare.
Dan Grigore revine la o iubire de demult, anume la partitura celui mai împlinit concert pentru pian şi orchestră din întreaga noastră literatură concertistică destinată acestui instrument; mă refer la cel semnat de Paul Constantinescu. A fost scris în urmă cu o jumătate de secol. Se îmbină aici prospeţimea neofilită a temelor de inspiraţie folclorică, diversitatea expresivă a acestora, construcţia echilibrată a ansamblului lucrării şi nu în ultimul rând spectaculozitatea uimitoare a jocului pianistic. În compania Orchestrei Naţionale Radio, a dirijorului Jin Wang, Dan Grigore transferă acestei lucrări forţă expresivă şi culoare, un aspect al cărui pitoresc devine structural, îmbogăţindu-i sensul muzical poetic. Este o lucrare pe care, în urmă cu mai puţin de un an, Dan Grigore a prezentat- o cu enorm succes în Franţa, alături de Orchestra Naţională din Montpellier, de bunul său prieten, dirijorul Lawrence Foster.
Tot în Studioul de Concerte din str. Berthelot, împreună cu O.N.R., în compania aceluiaşi dirijor şi pentru prima oară în contextul vieţii noastre muzicale, violonistul Alexandru Tomescu a prezentat - pe parcursul aceleiaşi seri de muzică - ambele Concerte pentru vioară şi orchestră de Prokofiev, două capodopere ale artei violonistice din prima jumătate a secolului trecut. Nu mă voi referi prioritar la aspectul evident privind rezistenţa cu totul neobişnuită pe scena de concert; mai mult decât atât, trebuie amintit, la cererea insistentă a publicului, solistul serii a oferit în supliment două dintre cele mai dificile – să le numim „diabolice” – Capricii scrise de Niccolo Paganini. Nu, nu a fost cascadorie, ci muzică în adevăratul înţeles al cuvântului, o demonstraţie – cine poate să o facă! - a faptului că cele două concerte se completează reciproc sub aspectul imaginii, definind împreună una dintre cele mai captivante şi mai emblematice personalităţi ale artei ruse moderne de secol XX. Căci între lirismul consistent şi sarcasmul şfichiuitor, între fermitatea brutală a afirmărilor şi duioşia comunicării, se conturează o lume populată în egală măsură de visul oniric al lui Chagall sau dramele de tragică viziune ale lui Bulgakov, de avatarurile regimului sovietic de care Prokofiev, personal, a profitat – regim care, pe de altă parte, l-a folosit şi l-a umilit. Există în cântul violonistic al acestui tânăr maestru o vigoare constructivă condiţionată de un acut simţ al problematizărilor launtrice întotdeauna lucide, întotdeauna liric înfiorate; este interogaţia firească ce vizează finalitatea demersului artistic, actul însuşi al comunicării. La pupitrul dirijoral al O.N.R., Jin Wang a demonstrat că deţine un control util al ansamblului, conferindu-i coerenţă pe relaţia solistorchestră. Însă realizarea celebrului poem al lui Richard Strauss, Till Eulenspiegel, a luminat mai mult recuzita sonoră, pitorescul de imagine apropiat de onomatopee, spre exemplu, şi mai puţin sensul muzical atât de captivant al lucrării. Nu poţi să nu recunoşti, în debutul poemului, excelent formulat, celebrul solo al cornului care anunţa o evoluţie ulterioară cu totul promiţătoare. N-a fost să fie!
De această dată alături de orchestra Filarmonicii bucureştene, Mihaela Martin probează o dată în plus datele unui discurs violonistic de mare altitudine, nivel dobândit cu decenii în urmă la clasa maestrului Ştefan Gheorghiu; este o condiţie îmbogăţită treptat în baza unei preţioase experienţe concertistice şi pedagogice. Este muzicianul care face dovada unui temperament ardent; senzualitatea de specific spaniol al muzicii este atent supravegheată, coloritul timbral capătă valori uimitoare, de un farmec cuceritor, aspect ce înnobiliează spectacolul virtuozităţii instrumentale. I-a stat alături un vechi prieten al vieţii noastre muzicale, dirijorul francez Alain Pâris, un sensibil, un încercat intelectual al baghetei. Ne-a oferit un program integral de muzică franceză, concert ce a debutat cu o lucrare contemporană neinteresantă în valorile componistice ale acesteia. Am reaudiat însă cu reală bucurie momentele poemului simfonic Tragedia Salomeei, de Florent Schmitt, lucrare ce îmbină de o manieră particulară valenţe ale postromantismului german cu cele ale impresionismului francez. În acest context, trebuie să recunosc, mi-aş fi dorit să ascultăm şi o lucrare datorată acestui clasic în viaţă al muzicii europene care este, spre exemplu, Pierre Boulez, personalitate de ani buni absentă din viaţa noastră muzicală.
Alţi solişti, alţi tineri maeştri?
La Ateneul Român continuă seria concertelor desfăşurate sub genericul „Mari solişti”, serial susţinut de Institutul Francez. Ultimul, în mijloc de martie, a prilejuit o primă apariţie cu totul captivantă în viaţa noastră muzicală, anume aceea a celebrului violoncelist Gautier Capuçon, prezent în mod frecvent pe canalele europene media de cultură. Este un tânăr maestru ce dispune de harul unei comunicări generoase, de o gamă amplă a sonorită- ţilor, de o intuiţie muzicală operativă. Ne-a oferit lucrări din repertoriul clasico-romantic german: …şi nici o lucrare din literatura franceză! A fost secondat de un docil coleg de echipă, de pianistul Frank Branley.
Tot la Ateneul Român, două mari creaţii pianistice - două dintre cele mai dificile din întreaga literatura a acestui instrument - au fost prezentate publicului bucureştean cu sens de rarităţi quasi absolute. Tânărul pianist Costin Filipoiu se află la primul său mare recital susţinut pe această prestigioasă scenă de concert; a construit un program ce reia marile momente ale evoluţiei pianistice pe o perioadă de aproape două secole, din Barocul muzical târziu şi până spre Romantismul european al sfârşitului de secol XIX;…şi nici o lucrare din repertoriul românesc! Este un tânăr artist care se caută pe sine însuşi. S-a regăsit în mod exemplar prezentând celebrele caiete ale Variaţiunilor scrise de Johannes Brahms pe tema ultimului Capriciu de Paganini, o lucrare amplă căreia tânărul pianist i-a împlinit proporţiile, i-a conferit substanţialitate spirituală. Cealaltă lucrare pianistică oferită melomanilor bucureşteni, un opus practic foarte rar abordat şi acesta, „pe viu”, în concert, este cel semnat de compozitorul postromantic german Max Reger, anume Variţiuni şi Fugă pe o temă de Telemann; este o elaborare componistică pe cât de amplă pe atât de savantă, în parte fastidioasă, o elaborare ce conciliază stilul monumental organistic cu scriitura pianistică de mare spectaculozitate. Tocmai acest aspect i-a reuşit pe deplin pianistului Jerzy Sterczyński, un invitat al Institutului Polonez.
Nu poţi să nu observi, lumea solistului este dură, este captivantă; …este singulară în felul ei. Îmbină aspecte ale unei conduite ce poate reuni profunzimea gândului nedisimulat în cuvinte, intensitatea trăirii, a comunicării, cu ceea ce putem numi condiţia unui anume fel de cantonament. Este condiţia artistului ordonată pe verticala unei trăiri ce porneşte de la adevărurile afunde ale partiturii, de la gradul de înţelegere a semnelor acesteia; peste timp poate deveni, pentru noi, mai mult decât un fapt sonor, poate deveni o realitate. Este o întrupare a acelei stări de graţie în care ajungi a te regăsi literalmente captiv. Iar aceasta dată fiind forţa de comunicare a muzicianului performer. Profesionalismul autentic presupune această stare. Nu se reduce la meşteşugul reflexelor de manualitate. Peste nivelul acestora se poate obţine durabilitatea zidirii în timp.
