Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Lumea pierdută de Daniel Cristea-Enache

Într-o bunăși tot mai susținută colecție a Editurii Academiei Române, poeților noștri reprezentativi le apar antologii cu aparat critic și cu o creație lirică obligată la „comprimare”.
O sută și una de poezii se intitulează volumul lui Ion Horea, editat la peste șase decenii de la debutul editorial și grupînd versuri scrise și publicate după 2009: de la Calea Tîrgului din 2010 la Vitraliu din 2016. E vorba, așadar, nu de întregul interval parcurs pînă azi de poet, ci de un segment al anilor din urmă, cu un lirism modulat diferit de la un volum la altul (uneori, chiar în interiorul uneia și aceleiași cărți tonalitatea se schimbă), dar, în totul, rememorativ, nostalgic și amar.
Se observă în antologia cu poeme selectate de autorul însuși o trăsătură comună volumelor lui distincte la propriu și la figurat. Indiferent de tematica lor și de accentul pus într-o strofă sau alta, textele ies dintr-o virtuozitate „tehnică” și o combinatorie prozodică greu de regăsit la mulți poeți de astăzi. Horea este un tradiționalist nu numai în substanța și în regresiunea nostalgică a versurilor, ci și în cvasiperfecta organizare a lor în structuri deopotrivă enunțiative și simbolice, lirice și prozodice. Într-o lungăși minuțioasă introducere la antologie, Dumitru Micu îi analizează rimele, punînd în evidență ceea ce era deja evident: poetul e un remarcabil meșteșugar al versului. Aș adăuga următoarea sugestie critică. Horea își eliberează imaginația lirică tocmai prin constrîngerile de versificare pe care și le ia; și cu cît mai multe și mai dificile sînt probele pe care poetul și le fixează singur, cu atît mai spectaculos e acest lirism fixat în toate articulațiile. O adevărată probă de virtuozitate va fi Pietre de hotar, poezie compusă numai din nume proprii, toate din spațiul rural-ardelenesc al autorului, din lumea lui pierdută. Numele au culoare localăși fac împreunățesutul viu al unei comunități arhaice, ale cărei rosturi par a se fi șters. Dar relevantă, aici, nu este semnificația cuprinzătoare și integratoare a poeziei, ci arta lirică de a alătura nume, exclusiv nume, într-o densitate nominalăși locală. Pietre de hotar se încheie cu Vaidei, nume recurent în poezia lui Horea, iar ultimele ei patru versuri sună așa: „Pîrîul Brețului, la Moară, pe Coasta Turzii, în Rupturi,/ Pe Calea Bunii, Stătuina, în Boronești, în Poderei,/ La Sintirim, în Fundul Turzii, la Iclănzel, la Sărături,/ În Stegea, După Curmătură, pe Vale, Petea și Vaidei”.
Constrîngerile formale devin constituenț i ai poeziei, iar libertatea artistică nu implică, aici, ignorarea lor, ci, dimpotrivă, asumarea unor ritmuri și a unor formate lirice diferite. Versul scurt utilizat de la începutul pînă la finalul unei poezii are aceeași semnătură cu versul amplu și „plin” din alte texte, cel dintîi fiind eufonic, muzical, tînguitor-popular, celălalt, epic și prozaic, biografic și tranzitiv. Concluzia e că Horea nu-și folosește „meșteșugul” poetic într-un același fel, pe un același calapod. Diversitatea stilisticăși prozodică este atît de marcată tocmai pentru că poetul face din arta versului un fascicol de modalități: tot atîtea perspective din care își va liriciza temele obsedante. De la un volum cu poeme selectate în antologie la altul și pe măsură ce parcurgem textele cu formate, ritmuri, tonalități diferite, ghicim cu ușurință despre ce va „vorbi” poetul (bătrînețea, însingurarea, nostalgiile de ardelean în metropola sudică, reveriile rurale ale celui prins în furnicarul citadin, căutarea unui Dumnezeu mai degrabă îndepărtat și absent, povara tot mai grea a timpului tot mai apăsător, prospețimea matinală a amintirilor transilvănene), dar nu și cum, în ce modalitate lirică o va face. Arta de atelier a lui Horea devine, astfel, sigura și singura lui formă de eliberare poetică.
Să vedem cîteva versuri din Și dacă ne-am cunoaște bine…, extraordinară poemă a apropierii și „umanizării” lui Dumnezeu, chemat să-i stea alături unui suflet „nedumerit și-nsingurat”: „Și de-ai vedea cum cade bruma și pe hotar cum stau bostanii,/ Parcă sînt stelele încinse pe cerul tău către-nserat,/ Ai înțelege ce durere și bucurii încarcă anii/ Cînd se adună peste-un suflet nedumerit și-nsingurat./ De-aceea te-aș dori pe drumuri cînd sînt pe drum, cu mineală turi,/ Ca doi copii, în buzunare cu floarea-soarelui, desculți,/ Și depărtarea ta de taină ca într-o glumă s-o înlături,/ Iar eu să-ți spun mai de-ale mele și tu să poți să mă asculți./ Cînd o să- ajungem lîngă poartă să iasă cîinele în cale/ Și să alerge și să latre prea fericit, ca la ai lui -/ Altfel sînt foarte singur, Doamne, cu toate laudele tale/ Și mă trezesc prin lumea mare îmbătrînit și-al nimănui”. Psalmistul e un țăran care, aruncat în „lumea mare”, își codifică simbolic regresiv fericirea. Dacă Ion Gheorghe face din dispariția țăranilor un adevărat scandal istoric și metafizic, în poeme hiperbolizante și vitriolante, Ion Horea își centrează cîmpul de valori pe acest punct, „nod” al existenței și al ființei: copilăria în „zariștea cosmică” a unui sat din care s-a plecat. Plecarea înseamnă înstrăinare ca la Goga, ruptură de sine însuși, alienare. Psalmistul în care se ipostaziază Horea e un tradiționalist în criza modernistă a sensului. Țăranul depeizat a dobîndit cunoașterea că a pierdut tot, astfel că utopia e aici una regresivă: toate și totul capătă din nou sens dacă timpul se poate da înapoi, pînă înainte de „trezirea” în lumea „mare”.
În Lespede, se observă ruptura de nivel: de la cel infantil-paradisiac, feeric, metafizic dinlăuntrul cotidianului rural, la cel depresiv-metropolitan, în care încap toate amărăciunile, bolile și melancoliile. Cerul pare că a căzut și apasă asupra cartierului în care un poet bătrîn și însingurat deambulează într-o stare de nostalgie chinuitoare. Sacoșa e simbolul, la rîndul său degradat, al acestei situații existențiale lamentabile: „Pe-atunci eram trimisul norilor pe lespedea cerului,/ Acum sînt un simplu cetățean al cartierului./ Cum căutam pe dealuri depărtările, munții doar mie asemeni,/ Acum, un bătrîn cu sacoșă apucă înspre piața Gemeni”.
În Vedenie, cu inflexiuni eminesciene, sub fulguirea „rară” din Bucureș ti, protagonistul poeziei (acelaș i personaj cu melancolia dureroasă a satului pierdut pentru totdeauna) amestecă reperele citadine, printre care se mișcă întristat, cu „vedenii” ce nu mai pot reprezenta iluminări. Starea de grație a fost pierdută odată pentru totdeauna, astfel că vedeniile rămîn vedenii, iar realitatea dezolantă din jur, realitate dezolantă: „Să pui în bute ziua, solemn, și s-o zdrobești/ Cum la culesul viei grămezile de struguri.../ Ninge mărunt și-n sclipăt lunar pe București/ Și-ncerci, în așteptare, și tu să te mai bucuri./ Tîrăști cu tine-aceleași hotare și pășuni/ Ca printr-o ceață deasă pe la sfîrșitul toamnei,/ Și-aștepți să se petreacă în viața ta minuni/ Cum treci din întîmplare, în jos, pe strada Doamnei./ (...) Ajungi pe Chei și cauți către Izvor în sus,/ Către Arhive, ‘n lumea de mult imaginară,/ Și parcă vezi o cruce pe-un deal, fără Iisus,/ Rămasă mărturie sub fulguirea rară”.
Aproape totul se poate cita din această antologie de etapăși modulaț ie lirică, datorată unui autor de raftul întîi, pentru care poezia pare să nu mai aibă secrete; și, vai!, nici lumea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara