Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Profil:
Lumea pe dos de Ioan Holban

În prefaţa la antologia de poezie a lui Gabriel Chifu, O sută de poeme, Nicolae Manolescu observa, cu dreptate, faptul că autorul, după zece volume de poeme şi şase de proză, "continuă să treacă în ochii criticii drept mai cu seamă poet": şi asta pentru că - spune criticul - "poetul s-a dovedit mai bine fixat în memoria cititorilor profesionişti". Acelaşi lucru pare a i se întîmpla şi lui Nichita Danilov, cum, la fel, în istoria literaturii noastre contemporane, vor fi fost receptaţi Mircea Ciobanu şi Ana Blandiana, Nicolae Ioana şi Horia Bădescu, Ovidiu Genaru şi Vasile Petre Fati. Cu Nichita Danilov se întîmplă şi altceva; poetul - autor al volumelor Fîntîni carteziene (1980), Cîmp negru (1982), Arlechini la marginea cîmpului (1985), Poezii (1987), Deasupra lucrurilor, neantul (1990), Mirele orb (1995), Nouă variaţiuni pentru orgă (1999), Peisaj cu ziduri şi uşi (2000), Suflete la second-hand (2000), în deşert şi pe ape (2000), Umbră de aur, melancolia (2000), Secol (2003), Ferapont (2005) - îi face să sufere, deopotrivă, pe prozator - cel din Nevasta lui Hans (1996), Tălpi. Şotronul (2004) şi Maşa şi Extraterestrul (2005) -, dar şi pe publicistul din Urechea de cîrpă (1992), Apocalipsa de carton (1993) şi Capete de rînd (2006). în perspectiva acestei realităţi a bibliografiei scriitorului, nu se pot face diferenţieri de valoare între proza, poezia şi publicistica lui Nichita Danilov (nu se poate spune, cu argumente, că, de exemplu, poezia e mai valoroasă decît proza ori că publicistica e mai "bună" decît romanele); diferenţele, cîte sînt, ţin de notorietatea fiecărei "ipostaze", de ceea ce Nicolae Manolescu numea "memoria cititorilor profesionişti". Autorul însuşi pare a cultiva această ambiguitate; în 2005 publica un roman, în 2006, o carte de publicistică, iar acum, iată, un nou volum de versuri, Centura de castitate (Editura Cartea Românească, 2007): anul viitor, nu mă îndoiesc, Nichita Danilov va tipări un roman, fie şi pentru a respecta această succesiune.
Dacă nu se pot face diferenţieri de valoare, proza, publicistica şi poezia comunică pe canale (sub)textuale, între tipurile de discurs putînd fi stabilite numeroase conexiuni care ţin, fireşte, de prezenţa activă a unui miez fierbinte, în stare permanentă de erupţie. în Centura de castitate e o lume pe dos, "întoarsă" din rosturile sale aparent logice de interogaţiile pe care poetul le adresează lumii şi sinelui: "Nu orice suferinţă/ încape în buzunarele sufletului/ asemenea vîntului/ umblu pe străzi/ risipind coji de seminţe în inimi./ Umbrele voastre le adun în snopi,/ şi le îngrămădesc în hambare./ Vom coborî cît mai sus,/ acolo unde stolul/ de vrăbii ciuguleşte/ carnea sperietorilor.../ Nu orice suferinţă încape în buzunare.../ Dar zborul întins,/ şi strigătul cu aripile răsucite la spate/ se întoarce mereu îndărăt/ şi intră în casă pe uşa din dos./ De ce? Până când?/ în ce scop? Pentru cine?" (Nu orice suferinţă); aproape fiecare poem se structurează în jurul unui semn de întrebare, al unor referenţi-pivot (cum e Breughel, "prezent" altădată cu orbii săi, acum cu nişte cosaşi care "dorm obosiţi/ cu picioarele răşchirate"), al beznei şi întunericului (principiile yin şi yang pentru un poet care marchează subtil raportul lor de geneză reciprocă: întunericul ia formă din lipsa de formă, din "haosul" beznei şi, mai mult încă, întunericul fecundează bezna dinăuntru şi din afară: "Odată cu lumina/ înălţăm în palma noastră/ şi bezna. Bezna/ dinăuntru, nu dinafară/ pentru că aşa/ e clădit fiecare lucru;/ tot ce a fost şi tot ce va fi.../ Sămînţa din care/ ies lucrurile e golul,/ e întunericul..." - Lumină). Strecurîndu-se printr-un labirint de întrebări şi referenţi veniţi din memoria culturală sau din imaginarul mereu în stare de alertă, poetul nu doar descrie o lume pe dos, dar o şi construieşte; cartea însăşi este un asemenea univers, pentru că, iată, ca în jocul numit şotron (romanul din 2004 se chema, nu-i aşa?, Tălpi. Şotronul), la o întrebare din al nouăsprezecelea poem (Fereastră: "Dar cine/ cojeşte pe ascuns/ cu atîta migală/ feţele omului/ şi le împrăştie/ pe străzi/ ca pe nişte coji/ de seminţe?") se răspunde în primul (Nu orice suferinţă: "stolul/ de vrăbii ciuguleşte/ carnea sperietorilor..."), pentru ca la întrebarea din Cina cea de taină - "Dar ce caută peşti pe jumătate vii/ printre lucrurile moarte?" - răspunsul să se afle chiar pe coperta cărţii, imaginată de Angela Rotaru: un peşte pe jumătate viu străbate capul unui om, un "lucru mort" deja: astfel, cartea e un sistem de oglinzi (întrebare/răspuns) înşelătoare, devoratoare.
în lumea pe dos din Centura de castitate se coboară "cît mai sus", iar caruselul memoriei se învîrte în sens invers, dinspre închipuire spre real, "cineva" (o fiinţă argheziană) întorcînd toate întîmplările într-o succesiune a planurilor, pe o cale ameţitoare a (pre)facerii: o cameră se face nevăzută într-o altă cameră, fiinţa explorează o "groapă adîncă/ din adîncul cel mai adînc" pentru a descoperi încăperea ascunsă a unei lumi reflectate în reflectare, cum zice poetul în Feofan. Mulţimea vidă, moartea naşte o nouă viaţă şi o nouă moarte: nu e un ciclu în progresie, ci unul întors în(spre) sine, către profunzimi fără nume, fără contur şi fără ţintă, din nimic în nimic pentru a reîntregi golul, cum se spune în Feofan. înălţare: astfel, în propria biografie a eului liric: "Nu împlinisem patruzeci şi viaţa mea/ se ducea la vale: în spatele meu rămînea/ deschis un coridor de uşi/ prin care alergam bîjbîind prin semiîntuneric/ să prind copilul care fugise.../ îl vedeam în faţa mea,/ mereu în faţa mea,/ trecînd de la o uşă la alta,/ ascunzîndu-se/ cînd în spatele unei uşi,/ cînd al alteia: fugeam după el,/ intrînd dintr-un compartiment în altul,/ stîlpii de telegraf/ şi norii se perindau rotindu-se/ dincolo sau dincoace de fereastră./ Sub noi se întindeau/ unul după altul/ trupurile goale/ şi trenul gonea peste ele/ ca peste nişte traverse.../ în urma noastră rămîneau deschise/ o groază de uşi/ spre o altă lume;/ pe calea ferată creşteau maci/ cineva le semănase/ aruncînd seminţe în beznă;/ seminţele prinseseră rădăcini/ printre şuruburi/ şi pietricele dopuri de sticlă/ sau cutii de bere pe care călătorii/ le aruncau pe fereastră.../ Cînd trecea locomotiva/ macii îşi plecau fruntea-n ţărînă/ apoi se ridicau/ şi priveau răsăritul/ sau apusul cu uimire/ fiecare era ca o candelă/ stropită din belşug cu ulei ars şi motorină.../ Nu împlinisem încă patruzeci/ şi trupul meu/ devenise deja un sălaş./ sală de aşteptare/ plină de tot felul de bagaje şi umbre..." (Feofan. Sala de aşteptare): sală de aşteptare ca o ipostază a amintitului "gol suprem".
Dar oamenii acestei lumi? Au feţe cu mai mulţi ochi, sînt construiţi altfel, viceversa, femeile purtînd, iată, vagin în loc de ochi şi gură (Faţa lăuntrică); lumea pe dos a lui Nichita Danilov din Centura de castitate este, în fapt, lumea nouă "din care nu se vede nici începutul nici sfîrşitul", e lumea liberă: "Eu însă am plecat de mult/ din ţara jucăriilor/ într-o lume mult mai liberă/ unde nu există nici o oprelişte/ unde noţiunile de adevăr/ şi dreptate/ şi-au pierdut de mult sensul/ şi unde însăşi legea gravitaţiei te face să trăieşti/ cu picioarele în aer/ plutind suspendat în gol/ făcînd legătură între cer şi apa/ însufleţită de duh/ şi între cer şi apa cea inertă/ din care au izvorît/ şi izvorăsc toate lumile/ posibile şi imposibile/ la simpla prezenţă/ ba chiar şi în absenţa duhului..." (Anghelo). Sursa cea mai importantă a lirismului din Centura de castitate este biografia, mai bine încă, ficţiunea acesteia. (Auto)biografia autorului furnizează, la vedere, materie lirică doar în două texte: Din tata (un simbol, desigur, din care "a rămas doar/ foarfecele/ un foarfece vechi, ruginit,/ cu care el croia stofa,/ tăia pieile şi tabla de pe acoperiş/ îl folosea la tunsul oilor") şi Casa, un admirabil poem în proză ("Sunt case şi case, fiecare cu personalitatea sa, cu felul său de a fi. Fiecare cu propriul ei miros. }in foarte bine minte casa în care m-am născut. întotdeauna cînd intram, mă izbea mirosul de scorţişoară"). Mult mai importantă e ficţiunea (auto)biografiei, însă, unde se amestecă teme, simboluri, personaje religioase (realitatea unui Dumnezeu "suficient sieşi, extras din sine însuşi, o rădăcină pătrată a unui număr, din care se nasc toate numerele" cu ficţiunea femeii Ghizela, a preabunului abate Anghelo şi a craniului papei Benedict al II-lea: "Craniul papei Benedict al II-lea/ de la mănăstirea Lavra Pecerska/ donat de regele Carol I/ ţarului Vladimir/ imediat după/ creştinarea Rusiei/ degajă şi acum/ atîta mir,/ încît dacă/ l-ai strînge din aer/ şi ai turna din el cărămizi/ ai putea clădi o catedrală/ din sfinte miresme/ de trei ori mai înaltă/ decît catedrala Sfîntului Petru" - Mir), semne mitologice (Lethe, rîul orb care "merge pe stradă"), oameni şi locuri din proza şi publicistica poetului: Feofan, invocat în multe poeme din Centura de castitate e, probabil, Fanfan (un personaj - puşcăriaş, poet - făcut celebru, într-o vreme, de Nichita Danilov şi Dorin Spineanu), iar Fevronia, o bătrînă măicuţă care "în tinereţile ei/ liniştite nu îndrăznise/ nici măcar în timpul somnului/ să se stingă de un trup/ fie el de bărbat/ de copil, de bătrîn sau femeie,/ ci visase doar/ angheli, arhangheli/ heruvimi şi serafimi ce plutesc în înaltul cerului", aminteşte de babulea Tatiana din romanul Maşa şi Extraterestrul. Odată intrate în maelstromul din poezie, aceste personaje se supun tuturor regulilor (sau lipsei de reguli) ale lumii pe dos; Feofan (Fanfan?), iată, se multiplică, şi el, conform "reţetei" de multiplicare a lumii unde trăieşte: "bătrînul Feofan/ spălîndu-se de culori şi de/ duhurile rele ale acestei lumi/ şi a alteia/ se închidea în baia de aburi/ unde încingînd pietrele/ îşi punea în mişcare/ sîngele lui bătrîn/ pompîndu-l dinspre inimă/ spre buricul degetelor/ de la mîini şi de la picioare şi înapoi/ pînă cînd/ trupul său/ se multiplica într-un număr de treizeci de alte trupuri/ putînd lua înfăţişare de copil,/ de bărbat, de femeie,/ sau chiar de animal sau de plantă" (Cu mult timp înainte).
Această lume pe dos, într-o veşnică viermuială, într-un decor expresionist, propriu, de altfel, întregii literaturi a lui Nichita Danilov, se limpezeşte, îşi (re)găseşte coerenţa în sentimentul religios. Centura de castitate e o carte profund religioasă, nu însă în sensul evocării literei, ci al trăirii spiritului Evangheliei; frapează, în acest orizont al cărţii, prezenţa obsesivă a metaforei seminţelor ("boabe de grîu şi de orez fierte în miere/ boabe de grîu şi de orez fierte în vin..."; "seminţe de in şi de cînepă"), amintind de o foarte cunoscută pildă din Noul Testament. Va fi fiind credinţa "soluţia" ieşirii din labirintul de oglinzi mortale ale lumii pe dos? Răspunsul se află, fireşte, tot într-o întrebare din acest antologic volum de versuri: "Cineva însă, cine?/ tulbură apele şi întoarce/ toate întîmplările pe dos". Chiar: cine tulbură apele şi întoarce toate întîmplările pe dos?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara