Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cinema:
Lumea filmului în oglindă de Irina Coroiu


De la Noaptea americană la Jucătorul via Bulevardul Amurgului etc., tema filmului în film îşi face datoria de a întreţine divinizarea artei a 7-a printr-o cunoaştere mai mult sau mai puţin indirectă. Depinde de genul abordat, de intenţiile şi harul autorilor.
Plictisit de munca în birourile directoriale, producătorul Joe Roth - despre care se spune că ar avea capacităţi de Midas modern, - a revenit la o iubire veche: regia. Incitat - e drept - de un scenariu generos, realizat în colaborare cu Peter Nolan de către Billy Crystal. Binecunoscutul Mister Entertainment cu vastă experienţă în lumea show-biz-ului şi-a rezervat lui însuşi rolul unui factotum, maestru de ceremonie într-o hazardată campanie de lansare a unui film inexistent. Aflat pe punctul de a fi concediat pe nedrept, personajul este însărcinat ultimativ cu organizarea unei conferinţe de presă menită să reabiliteze un faimos cuplu marital ce tocmai s-a destrămat punînd în pericol viitorul peliculei în curs de lansare. După secvenţele de pregeneric în care sînt trecute în revistă crîmpeie din poveştile de celuloid care au încîntat o ţară şi le-au făcut renumele, de Răsfăţaţii Americii, apar ,,în scenă" protagoniştii, aşa cum sînt ei în realitate. Ea/ Catherine Zeta-Jones - egolatră, suficientă, capricioasă, stupidă. El/ John Cusack! însingurat, vulnerabil, deprimat, dependent de tranchilizante. Relieful ,,dramei" îl dau însă personajele secundare. Amantul/ Hank Azaria - obtuz macho ,,de coloratură". Sora eroinei/ Julia Roberts - modestă şi docilă iniţial, ogolioasă şi eficientă pe parcurs. Adică în desfăşurarea intrigii care o propulsează în prim plan, respectiv într-o tandră, dar năbădăioasă idilă cu propriul cumnat, astfel recuperat. Evident, în ecuaţie intră şi farmecul actorilor care contribuie cu entuziasm nedisimulat la această spirituală parodiere a propriului lor univers. Din care nu puteau lipsi alţi doi eroi, directorul de studio/ Stanley Tucci, care e cum i s-a cerut, isteric şi abulic, autoritar cu subalternii şi indulgent cu regizorul. Regizorul care, de astă dată, e un laureat al Premiului Oscar căruia i se iartă orice. Chiar şi refuzul de a prezenta filmul la vizionare. Christopher Walker irumpe în cadru ca un old hippie rătăcit în prezent şi care şi-a permis să nu filmeze litera scenariului ci... culisele platourilor, punîndu-le cineaştilor oglinda-n faţă. În tradiţia fabulelor lui Capra şi melodramelor lui Wilder, o comedie romantică ce realizează cu fineţe reflectarea incisivă a muncii de creaţie cinematografică. Bineînţeles că acest lucru se face după chipul şi asemănarea uzinei hollywoodiene pe care autorii şi-au propus să o satirizeze cu tandreţe!
Recent, am mai văzut şi două pelicule franţuzeşti din aceeaşi familie a filmelor autoreflexive. La Sărbătoarea filmului francez, găzduită în această toamnă de Institutul Francez, Cea mai bună speranţă feminină de şi cu Gérard Jugnot, despre care Frédéric Strauss a scris: ,,Paradoxal, dacă filmul a găsit tonul just e şi pentru că pare pus în scenă chiar de către eroul său, un ins care nu pierde nici o telenovelă şi iubeşte cinema-ul lui papa!" Într-adevăr hazul acestui film este desuetudinea lui, simplitatea dezarmantă a subiectului şi mizanscenei. Un părinte coafor de meserie este dezamăgit cînd află şi el, cel din urmă, că fiica sa, cu greu crescută de unul singur, nu-şi doreşte să-i urmeze în profesie, ci aspiră să devină actriţă. Prin ochii săi de provincial de modă veche sînt prezentate în oglinda ecranului - mai mult sau mai puţin distorsionate - mentalităţi şi habitudini curente ale cineaştilor. Copila va face carieră datorită talentului, dar şi pentru că s-a lăsat sedusă de regizor, nu şi abandonată, devenind şi mămică şi vedetă şi chiar soţie fericită. În final împăcîndu-se cu tatăl jignit de moarte. O satiră însoţită de o grimasă tristă despre care un cronicar a scris că-i aminteşte de ,,Şcoala femeilor" a lui Molière. Popularul actor - regizor mărturisind la rîndu-i că povestea-i într-o oarecare măsură autobiografică, dar se adresează tuturor părinţilor care nu cunosc defel profesia aleasă de odrasle.
Gradul acesta de valabilitate universală îl vizează şi Soţia mea-i actriţă în care Yvan Attal - aici autor total - şi-a pus la bătaie propriul menaj cu Charlotte Gainsbourg, pentru o incursiune insolită în acelaşi univers al cineaştilor, dar nu numai. Eroul pe care-l interpretează este gazetar sportiv şi brusc devine gelos şi nu doar excedat de popularitatea soţiei. Eforturile sale de a se vindeca de suspiciune îi sînt contracarate de avansurile colegei de la cursurile de artă dramatică pe care începe să le frecventeze, dar mai ales de o întîmplare neprevăzută cînd toată echipa se prezintă la filmare în costumul lui Adam pentru a o dezinhiba pe eroina castă soţie, implicată şi sentimental în relaţia cu Terence Stamp, partenerul mai în vîrstă însă cu farmec indicibil. Eleganţa acestei întrerpinderi se anunţă din generic - un omagiu grafic adus starurilor feminine de odinioară. O interesantă montură pentru acest gen de subiecte de film în film, o punere en abîme care permite speculaţii fel de fel. Reprezentînd tot atîtea modalităţi de idealizare sau edulcorare, de stigmatizare sau ironizare. Căi de iniţiere, dar şi de psihanalizare, de esenţializare. Şi - de ce nu - de purificare. Fiindcă laitmotivul sufletului-oglindă schiţat de Platon şi Plotin îşi dovedeşte perenitatea şi astăzi prin intermediul unei arte anticipate de chiar jocul secund al reflectării...