Un nou coregraf de dans contemporan, la orizont

Semnul limpede al vitalităţii unui domeniu artistic este tenacitatea lui de a supravieţui şi în condiţii vitrege. Fără sală de spectacol, încă din anul trecut, Centrul Naţional al Dansului Bucureşti nu-şi încetineşte activitatea, la început de an prezentând, în premieră, un film şi un spectacol finanţate de el şi găzduite de galerii şi muzee de artă.
Spectacolul The Nothing Box, prezentat în una dintre sălile Muzeului Naţional de Artă Contemporană, a adus la orizont un nou coregraf de dans contemporan, pe Silvia Călin. Absolventă a Liceului de Coregrafie „Floria Capsali” şi a Universităţi de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, secţia Coregrafie, şi premiată în anul 2000 la International Eurodans din Iaşi, Silvia Călin a participat la ateliere de dans contemporan susţinute de Pascaline Verrier, Pascal Allio şi Christine Bastin şi a fost membră a Companiei „Orion Balet”. Ulterior a semnat coregrafii pentru piese de teatru regizate de Teodora Herghelegiu şi de Dragoş Galgoţiu. De astă dată, în spectacolul The Nothing Box, a combinat cele două moduri de expresie scenică, teatrul şi dansul, susţinute substanţial şi de video-proiecţiile lui Mihai Păcurar. Între subiectul spectacolului anunţat de program şi desfăşurarea lui scenică sunt doar fine legături metaforice. Subiectul se vrea o poveste cu o cutie magică şi o luptă cu un pitic şi un balaur, care a declanşat cutremurul din 1977. Iată că ne bântuie, în ultima vreme, tema acestui cutremur, în dans ca şi în literatură, el fiind evocat şi de Gabriela Adameşteanu într-un fragment de roman aflat în lucru şi publicat de curând în România literară. Balaurului amintit, coregrafa nu reuşeşte să-i taie decât două capete (poate pe cel de al treilea îl vom întâlni în spectacolul următor) şi după acest moment povestea intră în plină actualitate, căci ce a urmat? „Păi, am trimis capetele ciopârţite celor care sunt obişnuiţi să lupte cu balaurii, devenind astfel experţi în domeniu: Centrului Naţional al Dansului. Şi ei au decis că, pe data de 21 ianuarie, vor face o expoziţie la MNAC… cu bucăţile rămase din lupta mea.”
Pe scenă am văzut, într-adevăr, doar bucăţi din balaur, adică mici compoziţii coregrafice, înlănţuite într-o suită aleatorie, aşa cum sugerează şi titlul spectacolului, care ne trimite spre orice orizont sau spre nicăieri. De altfel, titlul The Nothing Box se pretează la mai multe traduceri, care permit un joc de genul: Cutia fără conţinut, Cutia goală, Cutia cu nimic, Cutia cu nimicuri. Această ultimă interpretare este foarte potrivită spectacolului, format dintr-o serie de „nimicuri”, tratate însă cu toată atenţia şi cu destulă ingeniozitate şi haz. Suita de momente de dans concepute de Silvia Călin a fost interpretată de Andreea Duţă, de binecunoscutul actor şi dansator Istvan Teglas, de Galea Bobeicu, Sebastian Claudiu, Oana Albu, Alexandru Snopovschi, Oana Nagu şi de Denis Bolborea. Unele pasaje au fost construite atent, compoziţia lor citindu-se cu limpezime, în trio-uri mai ales, sau în unele scene de grup concepute în manieră minimalistă. Dar în altele, mişcările de grup încep controlat şi sfârşesc într-un fel de mişcare browniană. Uneori gesturi simple, vecine cu joaca copiilor, sunt încărcate cu un umor de calitate, bine realizat. Nu întotdeauna însă viziunea coregrafului este integral pusă în valoare de toţi dansatorii, unii dintre ei având corpuri mai puţin lucrate şi modelate pentru a putea da expresie unor idei prin dans. În acest sens, Istvan Teglas se află la o distanţă apreciabilă faţă de cei mai mulţi dintre dansatorii implicaţi în spectacol, datorită plasticii sale natural expresive, care-l pune în valoare chiar şi atunci când, sub presiunea modei acestui an, îşi dezveleşte ca o divă un umăr. În scenele în care sunt implicaţi toţi dansatorii, se citeşte clar cum aceeaşi mişcare transpusă pe corpul lui capătă altă greutate. Firesc, actorul-dansator Istvan Teglas este la fel de autentic şi în jocul cu cuvintele. În interviul care i se ia – parte a spectacolului –, atât textul cât şi interpretarea sa pun în evidenţă o serie de stereotipuri şi de banalităţi ridicate la rang de mari adevăruri – practică folosită, uneori, în acest gen de relaţie cu un artist. Prin toate aceste detalii, cât şi prin configuraţia întregului spectacol, Silvia Călin se dovedeşte un artist cu un mod de gândire şi de compoziţie coregrafică personale.
Din păcate, nu am apucat să văd şi cealaltă producţie finanţată de CNDB, filmul Collective Identity, realizat de Sandra Mavhima şi prezentat la Galeria Atelier 030203. Oricum însă, dincolo de eventuala lui valoare în sine, este şi el un semn, al stăruinţei pe calea aleasă.

Orice debut autentic este o nouă creaţie

Din fericire, ca o compensare parţială a faptului că cea mai mare companie de dans din România din acest moment, Baletul Operei Naţionale Bucureşti, nu a avut în această stagiune nici o premieră care să o pună în valoare, am asistat la acest început de an la un debut care a reconfirmat valoarea unuia dintre cei mai buni interpreţi ai săi, Gigel Ungureanu. Un debut autentic înseamnă întotdeauna o nouă creaţie, căci forma scenică pe care o ia corpul în mişcare este rezultatul conlucrării dintre plastica gândului coregrafului şi plastica interpretului care preia şi dă viaţă acelui gând, fapt evidenţiat, o dată în plus, de preluarea de către Gigel Ungureanu a rolului Artistului din Simfonia Fantastică de Berlioz.
O undă de aer proaspăt, titram cu şase ani în urmă cronica mea din paginile acestei reviste, despre Simfonia Fantastică de Hector Berlioz, spectacolul de dans modern montat de Gigi Căciuleanu, pe scena Operei bucureştene. Şi spectacolul îşi păstrează, în bună parte, prospeţimea nu numai prin desenul său general, constituit din împletirea mişcării cu imaginea scenică plină de poezie şi cu poezia lui Shakespeare, Verlaine sau Baudelaire, dar şi prin câţiva dintre interpreţii săi. Şi mă voi opri la trei dintre ei, având ca punct de pornire premiera. Rolul Artistului (alias Berlioz însuşi), astăzi numit şi mai simplu El, a fost creat pe corpul şi plastica lui Răzvan Mazilu, care l-a interpretat până la penultimul spectacol. Preluând rolul, Gigel Ungureanu a avut de luptat cu imaginea pregnantă a primului interpret şi la începutul spectacolului nu a putut scăpa de ea. A fost fascinant să observăm cum, scoţându-şi haina albă, în duetul cu Iubita (alias actriţa Hariette Smithson), începe să se apropie de sine, pentru ca în solo-ul care reprezintă punctul central de maxim dramatism al muzicii şi al spectacolului să devină integral el însuşi, punându-şi în valoare propria plastică, cu forme prelungi, în acelaşi timp de o mare eleganţă, dar şi de o mare forţă, exprimată prin fiecare fibră a corpului. Gigel Ungureanu este un artist cu o gamă interpretativă impresionantă: de la rolurile pur clasice din Lacul lebedelor sau Frumoasa din pădurea adormită până la cele moderne din spectacolele lui Gigi Căciuleanu sau din Radio and Juliet al lui Edward Clug, pentru ca în Anna Karenina, creaţia neoclasică a lui Ioan Tugearu, să exceleze, în egală măsură, în roluri situate la antipozi, al lui Vronski şi al lui Karenin. Al doilea rol ca pondere masculină în spectacol este cel al Domnului în gri, satiră usturătoare la adresa eternului birocrat, exasperant de cunoscut nouă, interpretat în premieră de actorul Dan Puric. Răzvan Marinescu care a preluat rolul, îi dă toată încărcătura actoricească necesară, fiind un dansator de compoziţie cunoscut şi din rolurile interpretate în Cocoşatul de la Notre- Dame sau în Don Quijote, dar a adăugat personajului şi expresivitatea specifică unui corp de dansator. În fine, în rolul Iubitei, am revăzut-o pe aceeaşi interpretă de la premieră, pe Bianca Fota, care, an de an, a crescut constant în rafinament şi adâncime interpretativă, în toate rolurile clasice, neoclasice sau moderne pe care le interpretează. Pe scurt, debutul lui Gigel Ungureanu în Simfonia Fantastică ne-a dat prilejul de a ne bucura de interpretarea câtorva artişti remarcabili ai scenei bucureştene.
Pe toate versantele dansului, deci, chiar şi în vremuri tulburi şi nesigure precum cele de acum, creatorii îşi urmează calea, înmulţindu-şi talantul primit.