O editură tânără şi cărţile ei singulare

Baroque Books & Arts a intrat pe piaţa editorială de trei ani, reuşind într-un timp atât de scurt câteva performanţe remarcabile. A câştigat două premii la Gala Bun de tipar (ocazie cu care publicul din sală a aflat stupefiat că editura se compune din trei oameni), a căpătat vizibilitate şi a câştigat un public mizând pe ceea ce nici marii curajoşi n-ar fi îndrăznit: o calitate rară a cărţilor (începând cu hârtia aleasă pentru fiecare titlu, cu grafica fiecărei coperte), miza pe non-ficţiune şi pe „Cadril”, o colecţie de traduceri din literatura contemporană, ai cărei autori au ca trăsătură comună faptul că nu seamănă în niciun fel.

La Bookfest, editura a lansat două titluri ce aparent nu au legătură unul cu altul: Ciudată e lumea, până la urmă! de Jean d’Ormesson şi Cartea din nufăr de Svetlana Dorosheva. Ce legătură poate fi între un roman-eseu ce relatează istoria omenirii prin marile ei experienţe, scris la 85 de ani de un mare autor francez contemporan, şi o carte-album, creată de o autoaregrafician de limbă rusă care trăieşte în Israel, o năzdrăvănie cu desene ameţitoare, investigând lumea oamenilor aşa cum au explorat-o făpturile fabuloase din ţara scânteietoare Mar – zâne, elfi, gnomi, kobolzi şi vrăjitoare? Şi totuşi...

Fiecare autor riscă o aventură a insolitării: cum arată lumea noastră văzută dintr-o perspectivă neaşteptată. Pentru o reuşită a transpunerii în limba română, Dana Moroiu, directorul editorial, a apelat la traducătoare sofisticate, care îşi aleg cu grijă tot ce traduc – Tania Radu, care a avut de cuprins zone mari de istorie a civilizaţiei şi domenii diferite ale cunoaşterii, şi Maşa Dinescu, obligată să reinventeze jocuri de cuvinte, registre stilistice şi să preia verva şi fantezia autoarei. În plus, Cartea din nufăr alternează paginile cu litere de tipar cu unele caligrafiate de mână, şi aici autoarea, căreia îi aparţine grafica şi textul, a colaborat pentru ediţia în limba română cu Flavia Ştefana Popescu şi Thomas Kessler.

Lumea văzută de Creator şi de o creatura a Sa

Ciudată e lumea, până la urmă! de Jean d’Ormesson se poate citi ca roman al Omului şi Universului (în care există un mare personaj – omenirea, urmărită pe firul labirintului pe care îl formează evoluţia ei, şi un suprapersonaj în stare constant onirică – Bătrânul), ca o concentrată istorie a filosofiei, agreabilă şi accesibilă, ori ca eseu despre viaţă, civilizaţie şi umanitate. Autorul însuşi îşi consideră cartea un roman metafizic, o reverie despre originea Universului în care pune anumite întrebări: De unde venim? Ce facem aici? Încotro ne îndreptăm? Există şi altceva decât această lume? Ce se află după moarte? Şi de aici, evident, ajunge la marea problemă a existenţei lui Dumnezeu.

Romanul este construit pe alternanţa a două voci. Prima este a Bătrânului, însuşi Dumnezeu, după cum o recunoaşte autorul într-un interviu publicat în L’actualité, l-a numit astfel pornind de la doi predecesori iluştri: Einstein folosea acelaşi cuvânt într-o scrisoare celebră, înaintea lui însă Goethe a pus în gura lui Mefistofel acelaşi cuvânt când vorbea despre Dumnezeu. A doua voce pare să aparţină autorului, care se şi confesează, dar preferă lungi reflecţii legate de marile civilizaţii, de salturile din istoria omenirii, prin filosofie şi ştiinţă.

Cartea musteşte de idei interesante. Astfel autorul pune în relaţie de opoziţie două tipuri de spirite: pe „descoperitori” (precum Copernic, Newton, Einstein) şi „inventatori” (ca Virgiliu, Dante, Michelangelo, Mozart, Baudelaire şi Proust), pentru care ar fi mai potrivit cuvântul „născocitori”. Ce-i deosebeşte? Fiecare descoperitor distruge sistemul precedent, dar niciun „inventator” nu distruge o operă precedentă.

În istoria pe care o construieşte ca fundal, autorul reuneşte cele două culturi pe care contemporaneitatea le-a separat, cea literară şi cea ştiinţifică. Antichitatea greacă este modelată atât de Homer, Socrate, Platon şi Aristotel, cât şi de Pitagora, Thales şi Euclid.

Jean d’Ormesson reuşeşte să dea cărţii o profunzime firească, să strecoare ironii subtile, să explice fără să vulgarizeze. Astfel, în nici două pagini rezumă felul în care Bătrânul vede fiecare popor, prin stereotipuri memorabile. Interesant este că porneşte de la premisa că toate popoarele sunt alese: chinezii şi indienii, englezii şi oamenii Nordului, germanii şi francezii. Dar Bătrânul recunoaşte că două popoare au reuşit să-l uimească: „Evreii m-au inventat, iar asta e o mare afacere. În schimb, grecii sunt cei dintâi care mi-au descifrat secretele.”.

Nu lipsesc paradoxurile şi contradicţiile: Dumnezeu există în afara timpului, dar oamenii care cred în el sunt prinşi în curgerea timpului; Dumnezeu este veşnic, dar are o istorie creată de oameni; Dumnezeu este negat, i s-a proclamat moartea, dar în visul său Bătrânul recunoaşte că poate fi oricând scos pe uşă afară, dar intră înapoi pe fereastră. Se strecoară aproape la fiecare pagină formulări memorabile: „A-i da o şansă lui Dumnezeu înseamă a-i da omului toate şansele. Dacă Dumnezeu nu există, nici pe oameni nu dau multe parale. Dacă Dumnezeu nu există, să ne aibă în paza lui!”.

Ciudată e lumea, până la urmă! cere o anume lectură a minţii rătăcind pe mai multe poteci, dinspre arte spre ştiinţă şi invers, dinspre marile întrebări ale fizicii despre bing-bang şi zidul lui Planck spre cele ale omului din toate timpurile: există ori nu există Dumnezeu? ce este după moarte? Este de prisos să adaug că lectura duce la reveniri şi întoarceri la anumite pagini, fiindcă este o carte stimulatoare şi provocatoare din multe puncte de vedere. Şi are meritul extraordinar de a fi citită cu plăcere, curiozitate şi interes de la adolescenţi până la octogenarii care au vârsta autorului.

Lumea oamenilor văzută de făpturi fabuloase

Cartea din nufăr încearcă să elucideze cât mai cuprinzător lumea oamenilor. Prima parte descrie anatomia omului, clasificarea oamenilor după soiuri, originea oamenilor. Teoriile se deosebesc de la o lume la alta. Spre exemplu, în privinţa anatomiei umane, elfii cred că fetiţele oamenilor sunt făcute din bomboane, din migdale, numai din zaharicale; băieţii din spini, din scoicuţe şi din multe broscuţe, pe când vrăjitoarele oamenilor şi vracii-şamani (pe limba lor doctori) susţin că ”omul este tixit cu oase, muşchi (pluralul de la muscă) şi o mulţime de vase care duc un ţesut special, în formă lichidă – sânge.”.

Şi în privinţa originii oamenilor părerile diferă: kobolzii cred că oamenii sunt troli de piatră ridicaţi din morminte, cu bileţele vrăjitoreşti în gură, dar zânele au alte eresuri, după ele, un om se naşte de câte ori o zână fermecătoare izbucneşte în râs. Pentru a înţelege esenţa fiinţei umane, sunt invocate definiţii celebre, de la Blaise Pascal şi Mark Twain, până la Fraţii Strugaţki, toate sintetizate apoi anapoda: ”Din materialul citat putem trage concluzia că omul este o fiinţă cu un nasture rupt, care se poate transforma în diferite animale, într-un copac, în înger, trestie, lună, bufon, criminal şi zeu. El este capabil să facă o revoluţie şi un fluier, să fabrice unelte şi să măsoare lucrurile.”

Privită dinspre ţara Mar, lumea oamenilor este o lume fermecată. Oamenii călătoresc pe pământ în nişte gândaci de fier, pe apă în imenşi pescăruşi de fier, iar în aer cu dragoni de fier. Oamenii posedă obiecte magice, precum cutia de citit gândurile, care dă acces la Reţeaua care oferă toate informaţiile dintr-un univers paralel. Oamenii trăiesc în flori de piatră imense (oraşele), de-a lungul nervurilor florii (străzile) se ridică nişte cutii de piatră (casele), în care se află alte cutii mai mici (apartamentele).

Dar obiectul magic la care omul ţine cel mai mult este o ladă luminoasă, ce nu lipseşte din nicio casă: ”Oamenii îi acordă lăzii foarte mult timp, fiindcă ea e plină de fantome care prezintă spectacole, spun poveşti, cântă cântece şi joacă jocuri. (...) Cu ajutorul unei amulete speciale, omul hăituieşte fantomele din cutii şi atâta le tot obligă să dispară şi să se schimbe, încât ajung să execute tot ce i se năzare: interpretează poveşti de dragoste, organizează bătăi, ucid, fac demonstraţii de Sex, cântă, râd şi plâng, zvârlă unii în alţii cu frişcă şi cu o groază de alte chestii.”

Oamenii şi locuitorii ţării Mar comunică în limbi diferite: „Bunăoară în ţara Mar zânele şi elfii comunică în limba dansului, a florilor şi a miresmelor, gnomii – în limba pietrelor şi a nestematelor, undinele în limba misterioasă a peştilor; salamandrele – în limba focului.” Ele sunt înţelese doar de copiii oamenilor, nu şi de oameni, căci limba acestora este făcută din cuvinte. Este adevărat că există şi o specie aparte a fiinţelor umane – tălmacii, ei traduc frumseţea şi subtilitatea lumii în cuvinte, de aceea oamenii îi numesc poeţi. Şi există bineînţeles deosebiri imense între felul cum dansează oamenii şi zânele şi elfii, între muzica din cele două tărâmuri.

Pentru a înţelege imaginaţia debordantă a autoarei, ar mai trebui precizat că mărturiile despre oameni şi lumea lor au forme diferite (eseu, discurs, citate, studiu exhaustiv, jurnal, însemnări şi schiţe, stenogramă cu adnotări etc.), iar semnatarii lor sunt personalităţi unice. Astfel, eseul Despre alcătuirea internă a omului îi aparţine lui Tanterobus cel Timid – „autorul unei monografii în şase volume despre descântatul zgârieturilor, păstrătorul secretului cintezoilor stacojii şi meşteritor de cutii muzicale din cojile ouălor de prepeliţă.”. Definiţiile omului sunt citate din cărţile citite în somn de zâna Bibliomorfeea, bibliotecara colecţiei de înţelepciuni transcendentale şi păstrătoarea Cărţii Viselor. Observaţiile despre oameni mici şi mari sunt extrase din jurnalele zânei Safir – „Prinţesa libelulelor, aprinzătoarea licuricilor, maestră a artelor înmiresmate.”.

Mai mult decât comentariile şi citatele alese pentru a ilustra originalitatea cărţii-album, îndemnul este de a deschide Cartea din nufăr: nu am citit şi nici măcar văzut până acum o asemenea bijuterie grafică. Să transpui din rusă în română, dintr-un alfabet în alt alfabet o carte care are chiţibuşării pe fiecare pagină înseamnă nu doar profesionalism maxim, ci şi o imensă iubire faţă de literatură şi faţă de cititorii ei, ca şi îndrăzneala de a te întoarce la altă vârstă a tipăriturii, când coloanele aveau ornamente şi ilustraţii. Dincolo de preţul de pe copertă care înseamnă valoarea ca obiect, Cartea din nufăr este o minunăţie fără preţ.