Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Ludmila Uliţkaia Daniel Stein, traducător de ---

Ludmila Uliţkaia, una dintre cele mai importante şi mai apreciate voci ale literaturii contemporane, s-a născut într-un sat din Urali în 1943. Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas, 2004), i-a adus instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru literatura rusă şi recompensat cu Premiul Médicis Étranger. Cărţile sale s-au tradus până în prezent în peste treizeci şi cinci de ţări şi i-au adus un număr impresionant de premii şi distincţii literare.
În extraordinarul său roman polifonic, Daniel Stein, traducător (2006), Ludmila Uliţkaia oferă cititorilor o imagine caleidoscopică a lumii de azi, o lume apăsată deopotrivă de povara trecutului şi de dilemele prezentului, o lume în care până şi elanul generos al lui Daniel Stein este sortit înfrângerii în lupta cu mărginirea oamenilor şi instituţiilor. Viaţa lui Daniel Stein, eroul Ludmilei Uliţkaia, e inspirată de aceea a unui personaj real, pe numele său Oswald Rufeisen. Aidoma acestuia, Daniel Stein este un evreu polonez care supravieţuieşte Holocaustului lucrând ca traducător, atât pentru Gestapo cât şi pentru NKVD, şi salvând astfel viaţa a sute de oameni. Aidoma lui, după război, se converteşte la catolicism, devine preot, intră în Ordinul Carmeliţilor Desculţi şi emigrează în Israel. Aidoma lui, „evreul-catolic“ clădeşte aici o biserică în care slujeşte în spirit ecumenic, fără a respecta întocmai canoanele. De aceea, el intră în conflict deopotrivă cu autorităţile ecleziastice şi cu propriii conaţionali. Şi tocmai această pendulare a eroului între oameni şi comunităţi măcinate de conflicte ireconciliabile e urmărită de autoare, prin vocile unei extraordinare galerii alcătuite din personaje pline de viaţă, care scriu şi vorbesc despre el.

*

1984, Haifa
Din discuţia lui Daniel cu Hilda
Ascultă-mă cu atenţie şi încearcă să nu mă-ntrerupi! Ştii doar că nu mam aşteptat la nimic bun de la călătoria mea la Roma, eram pregătit pentru orice. De fapt, răul cel mai mare era deja făcut – superiorii mei mi-au interzis să ţin slujba; deşi e o interdicţie temporară, n-am sperat că o să reuşesc s-o ridic. Cu atât mai mult cu cât Prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, persoana la care m-au trimis, este un om cu vederi conservatoare. Cu Papa de acum, Prefectul formează o pereche aflată într-un echilibru fragil, se împiedică reciproc să meargă prea departe, să cadă în extreme, dacă mă pot exprima aşa. Papa e capabil să se emoţioneze, îl preţuiesc mult pentru asta, în timp ce Prefectul e rece, n-are emoţii, e raţional şi extrem de cultivat. Are o duzină de diplome, vorbeşte o duzină de limbi, e foarte dur – cel puţin aşa mi s-a părut mie. Şi la înfăţişare e la fel. Atâta doar că e prea îmbujorat pentru un om care-şi petrece viaţa în birou. Asta în treacăt fie spus!
Am ajuns la Roma cu trei zile înainte de vizită. Nu-s pentru prima oară la Roma, o ştiu destul de bine şi nu-mi place, în ciuda farmecului ei. M-am plimbat prin oraş şi, de data asta, inima mea i-a strigat: nu şi nu! Sunt un om de la ţară, măreţia oraşului mă înspăimântă. M-a înspăimântat întotdeauna. Toţi vor la oraş, parcă li se întunecă mintea. Roma e Oraşul Oraşelor – degajă şi cruzime, şi măreţie imperială. Chiar şi ultima Romă istorică, Roma lui Mussolini, vorbeşte despre acelaşi lucru – puterea forţei asupra oamenilor slabi. Treaba asta se simte şi mai acut la Vatican.
În ajunul audienţei am umblat o zi întreagă prin catacombele Romei – e altceva acolo. O lume ascunsă, mică, misterioasă, care vrea să scape de forţa asta urbană, să existe independent de ea. Aşa ceva nu-i reuşeşte nimănui niciodată. Deşi lucrul ăsta te mişcă până-n adâncul inimii. Simţi că e multă credinţă, naivitate şi curaj în refuzul de a accepta măreţia şi forţa. Am ieşit foarte liniştit din catacombe, am încetat să am emoţii în privinţa audienţei din ziua următoare.
Am înţeles într-o clipă că mă duc să-mi mărturisesc credinţa, că sunt pregătit să spun tot ce gândesc, să nu ascund nimic, să nu trec nimic sub tăcere. Fie ce-o fi. Deşi ştiam că judecătorul meu n-o să mă întrebe în vecii vecilor, ca Pilat din Pont, „ce este Adevărul?”. El ştie exact ce este Adevărul.
Prima oară l-am văzut pe Prefect la întâlnirea cu preoţii din Europa de Est, l-am mai întâlnit pe urmă de două ori. Dar nu aşa de aproape. E mare, vreau să spun înalt de statură. Ştii prea bine, Hilda, că eşti singura dintre oamenii înalţi care nu-mi strică buna dispoziţie. Cei foarte mari şi cei foarte mici sunt de soiuri diferite. Bun. În general, mă simt mai bine în preajma oamenilor mici. Pe tine nu te pun la socoteală, bineînţeles.
Cum intru, el îmi spune că a citit multe despre mine, că-mi ştie trecutul din vremea războiului, că Biserica îi preţuieşte în mod deosebit pe preoţii care au trecut prin război. Îmi trece prin minte pentru o clipă că discuţia nu va duce la nimic bun, că n-are nici un sens să m-apuc acum să-i spun ce înseamnă cu adevărat experienţa războiului. Mă gândesc că n-are cum să ştie ce face războiul din om, că-l înrăieşte, îl desfigurează şi-l distruge. Dar e un interlocutor abil, imediat îmi simte reacţia şi schimbă subiectul:
– Ţineţi slujba în ivrit?
Îi explic ce fel de creştini sunt în parohia mea, că pentru ei ivritul e de cele mai multe ori singura limbă comună, că e, de exemplu, o pereche, ea olandeză, el spaniol, care vorbesc între ei în ivrit. Şi ca ei sunt mulţi. Îi spun că-n trecut am ţinut slujba în polonă, că acum a crescut o nouă generaţie, copiii catolicilor polonezi aproape că nu mai ştiu polonă. Ivritul e limba lor maternă. Mai sunt şi evreii botezaţi, veniţi din alte ţări.
Mă-ntreabă de traduceri, îi spun că există câteva, că pe unele le-am făcut singuri, dar că, în ce priveşte psalmii, de exemplu, îi luăm din surse evreieşti.
Îmi dau seama perfect că a primit un denunţ că nu spun Crezul, altele scrise acolo pot doar să le ghicesc.
Pe neaşteptate, Prefectul îmi face pe plac: creştinismul, îmi zice, a fost multicultural; nucleul, miezul, trebuie să fie acelaşi pentru toţi, învelişul poate fi diferit. Latino-americanul nu seamănă deloc cu polonezul sau irlandezul.
Mă bucur grozav, nici prin gând nu-mi trecea că pot găsi în el un aliat: îi relatez discuţia cu episcopul african, care-mi spunea cu amărăciune că-şi făcuse studiile în Grecia, că slujise la Roma, că-şi însuşise forma europeană a creştinismului, dar că nu poate să le ceară enoriaşilor lui africani să devină europeni.
„Tradiţiile noastre sunt mai vechi, şi Biserica africană e foarte veche, iar oamenii mei dansează în biserică şi cântă ca regele David. Când mi se spune că asta-i o necuviinţă, pot să răspund doar atât: nu suntem nici greci, nici irlandezi!” – asta-mi zicea el. Îi spun Prefectului că nici eu nu-nţeleg de ce africanii trebuie să ţină slujba în greacă sau latină ca să priceapă ce-a zis un rabin din Nazaret!
– Totuşi, Mântuitorul nostru nu era doar un rabin din Nazaret!, remarcă Prefectul.
– Da, nu era doar atât. Pentru mine, ca şi pentru apostolul Pavel, este al doilea Adam, este Domnul, Izbăvitorul, Mântuitorul! În tot ce credeţi voi, cred şi eu. Dar în toate Evangheliile El este „Rabi”. Aşa-l numesc învăţăceii săi, aşa-l numeşte poporul său. Să nu mi-l luaţi pe rabi al meu. Pentru că şi el este tot Cristos! Şi eu vreau să-L întreb ce e mai important pentru mine în evreieşte, în limba lui!
Înţelegi, Hilda? Şi atunci îmi vine ideea: da, Prefectul are dreptate. Preoţii care au trecut prin război sunt altfel. De pildă, eu nu mă tem să spun ce cred. Dacă-mi interzice să slujesc, o să slujesc în peşteră. Aici, la Roma, a existat o mare biserică evreiască în nişte grote. Şi-i zic:
– Nu vreau să spun Crezul fiindcă are termeni greceşti. Sunt cuvinte greceşti, poezie greacă, metafore caremi sunt străine. Nu-nţeleg ce spun grecii despre Treime! Un triunghi echilateral – aşa mi-a explicat un grec, adică toate laturile lui sunt egale, şi, dacă filioque nu e folosit cum trebuie, înseamnă că triunghiul nu va mai fi echilateral?… Numiţi-mă cum vreţi, nestorian, eretic, dar până-n secolul al IV-lea nu s-a vorbit despre Treime, un cuvânt nu scrie despre asta în Evanghelii! Grecii au inventat-o, fiindcă-i interesează teoriile filozofice, nu Dumnezeul Unic, şi fiindcă sunt politeişti! Şi chiar trebuie să le mulţumim pentru că n-au livrat trei dumnezei, ci doar trei persoane! Care persoană? Ce-i aceea persoană?
El se încruntă şi zice:
– Sfântul Augustin a scris…
Îl întrerup:
– Îmi plac grozav textele midraş. Parabolele. Este una cu Augustin, îmi place mult, mult mai mult decât cele cincisprezece tomuri ale lui despre Treime: legenda spune că odată, pe când Augustin se plimba pe malul mării, meditând la misterul Sfintei Treimi, a zărit un băiat care săpa o gropiţă în nisip şi o umplea cu apa luată într-o scoică din mare. Sfântul Augustin l-a întrebat de ce face asta. Băiatul i-a răspuns:
– Vreau să isprăvesc cu marea asta, s-o iau pe toată şi s-o deşert în groapa asta.
Augustin a zâmbit şi i-a spus că aşa ceva nu se poate. La care băiatul i-a spus:
– Dar tu, cu mintea ta, cum poţi să epuizezi misterul inepuizabil al lui Dumnezeu?
Şi băiatul a dispărut imediat. Asta nu l-a împiedicat pe Augustin să scrie cele cincisprezece tomuri.
Ştii bine, Hilda, că încerc mereu să-mi ţin limba legată, dar acolo m-a luat gura pe dinainte! În general, cum să-ţi vină să trăncăneşti despre aşa ceva? Flecăreala asta plină de înţelepciune înaltă pune sub semnul îndoielii misterul de nepătruns al Creatorului! Ei deja au pătruns înţelesul, au ajuns la concluzia că sunt trei persoane! Ei nu ştiu din ce-i făcută electricitatea, dar cum e cu Dumnezeu, asta ştiu! Şi evreii au cercetători de felul ăsta, Cabala cu asta se ocupă! Pe mine însă nu mă interesează. Domnul spune: „Ia-ţi crucea şi urmează-mă!” Şi omul spune „da”. Asta înţeleg.
– Domnule Prefect, aţi spus adineauri că miezul trebuie să fie acelaşi pentru toţi. Miezul credinţei noastre este însuşi Cristos. El ne este „necesar şi suficient“. Văd în el pe Fiul Domnului, pe Mântuitorul şi Învăţătorul nostru, dar nu vreau să văd în El o parte din triunghiul divin. Cine vrea triunghi, n-are decât să se închine triunghiului. Prea multe nu ştim despre El, dar ştim cu siguranţă că era un învăţător evreu. Lăsaţi-ni-L să ne fie Învăţător!
Toate astea le-am spus urlând, Hilda. Şi numai ce văd că el zâmbeşte.
– Câţi enoriaşi ai?, mă întreabă.
– Cincizeci, şaizeci. O sută, poate…
Dă din cap, îşi dă seama că nu m-a înfrânt. Şi că am puţini auditori…
Am mai flecărit de una, de alta un ceas, a fost interesant. E un om profund şi foarte instruit. Ca să zic aşa, ne-am despărţit împăcaţi.
Ies de la Congregaţie. Intru în Catedrala Sfântul Petru, îngenunchez şi spun în ivrit: „Bucură-te, Petre, suntem din nou aici! Am lipsit vreme îndelungată, dar iată-ne!”
Cred că aveam dreptul să spun: mica noastră biserică evreiască şi creştină. Nu-i aşa?
Ies de la Petru, mă aşez pe trepte, la soare, şi văd că vine direct la mine părintele Stanislav, secretarul Papei. Ultima oară, acum trei ani, am vrut să mă duc în audienţă la Papa, şi el nu m-a lăsat. Poate că nu-i drept ce spun, că nu m-a lăsat, aşa mi s-a părut atunci… Acum vine chiar el la mine şi-mi zice:
– Sanctitatea Sa şi-a adus aminte de tine nu demult. Aşteaptă-mă aici, mă întorc imediat.
Aştept. Curioasă istorie. După cincisprezece minute vine alergând părintele Stanislav. Mă invită la masă. Poimâine.
M-am plimbat două zile prin Roma. Ştii că-mi place să merg pe jos. E un oraş mare, îl ştiu destul de bine, am fost de patru ori. Mergeam şi mă gândeam că trebuie să-i spun Papei ce nu-i spune nimeni, că altă ocazie n-o să mai am. Să nu-mi scape nici una din problemele importante. Mă simţeam ca un elev înaintea examenului. (...)
Mă întâmpină Stanislav tot pe treptele unde dăduse peste mine în ajun, mă invită în apartamentele Papei, lângă Catedrală. O uşă se deschide, mă conduce de-a lungul unui culoar până-ntr-o cameră. Aşteaptă, îmi zice. Mă uit în jur – etajere cu cărţi, o bibliotecă. O masă lungă. Cam lugubru. Se deschide o uşă laterală, intră Papa. E îmbrăcat simplu – sutană albă, în picioare pantofi de piele moi, cu găurele. Mă uit, sunt din Cracovia, se vede asta. Şosetele sunt albe, groase. Mă îmbrăţişează şi-mi dă un pumn destul de tare-n burtă:
– Ia te uită, ai făcut burtă! Te hrănesc bine?
– Nu rău. Veniţi la noi Sanctitatea Voastră, vă ospătăm cu mâncare din Orientul Mijlociu!
– Frate Daniel, îmi zice, ne cunoaştem de mai bine de patruzeci de ani, ne tutuiam pe atunci, îmi spuneai altfel.
– Sigur, Lolek, pe atunci toţi aveam un alt nume.
– Aşa-i, Dieter.
Îl văd că zâmbeşte, era ca un permis de întoarcere în trecut, ca o invitaţie la o discuţie sinceră. M-am bucurat nespus pentru el, Hilda, mi-a plăcut şi mai mult acum. Când omul se urcă sus de tot, pierde din vedere multe lucruri. Nu e cazul lui Lolek.
Exact cum îţi spun. De ce ai rămas cu gura deschisă, Hilda? Mă cunosc cu Papa din 1945! E din Cracovia! Acolo mi-am făcut noviciatul şi studiile. Am fost preoţi la aceeaşi eparhie. Am fost prieteni. Ne duceam mereu să ţinem predici, pe atunci nu-i plăcea să călătorească, îi ţineam locul uneori. Aşa au stat lucrurile.
Secretarul e lângă noi, dar ca şi cum n-ar fi. Ne-am dus la capelă – o capelă mică, băncile au perne ca să-ngenunchezi.
– Perne de catifea?, nu se abţinu Hilda.
– De catifea, cu însemnele papalităţii.
Multe uşi. Printr-o uşă laterală intră un diacon, aduce icoana Maicii Domnului din Kazan. Îngenunchem. Ne rugăm în tăcere. Pe urmă Papa se ridică şi mă conduce la sala unde se mănâncă…
O masă lungă, pentru douăsprezece persoane, trei tacâmuri. Şi eu care mă gândeam că o să fie un prânz cu o sută de persoane, dar nu era nimeni!
Mai departe îmi spune că voia de mult timp să stea de vorbă cu mine, că ştie cât de complicat e-n vremea noastră să fii preot catolic şi călugăr pe Pământul Sfânt – în momentul ăla m-am cam înfuriat.
– În Israel, îi zic.
El, om deştept, pricepe imediat încotro bat: Vaticanul nu recunoaşte existenţa statului Israel! Conduce discuţia cu mare precauţie. Dar fără să umble cu vicleşuguri.
– Bineînţeles, îi zic, în general, situaţia creştinismului e complicată, n-a fost simplă niciodată! Nici situaţia evreului nu-i foarte simplă, Petru e martor. Dar care-i situaţia evreului creştin în Israel, în secolul XX? Nu-i deloc simplă! Dar sunt şi asemenea oameni, şi mă bucur pentru asta, fiindcă nu-i atât de important câţi sunt în Biserica evreiască – zece, o sută sau o mie –, important e că sunt, asta înseamnă că evreii l-au acceptat pe Cristos. Este o Biserică a Israelului. Dar Vaticanul nu recunoaşte Israelul.
– Ştiu, Daniel. Avem acolo şi arabi creştini, suntem ostatici într-un anumit sens. Politica trebuie ţinută-n cumpănă ca să nu-i irităm pe arabi – atât pe musulmani, cât şi pe fraţii noştri creştini. Motivele nu-s teologice, sunt politice… Înţelegi asta mai bine decât mine – o spune ca şi cum ar aştepta să-l aprob, dar eu nu pot, chiar nu pot…
– Nu vreau să fiu în locul tău, îi zic. Politica merge mână-n mână cu dezonoarea.
– Stai puţin. Nu te grăbi. Şi aşa ne mişcăm foarte repede. Oamenii nu reuşesc să ţină pasul… Ideile se schimbă greu.
– Dacă tu nu reuşeşti s-o faci, altul n-o să vrea s-o facă.
Îi spun tot ce gândesc.
În momentul acela vine diaconul cu mâncarea. E mâncare poloneză, nu italiană – cu aperitive, brânză, salam din Cracovia. Matka Boska! N-am mai mâncat asemenea salam de la plecarea mea din Polonia. Mai erau o sticlă cu apă şi o carafă cu vin. Felurile de mâncare tot poloneze – supă, apoi bigos – nu-mi dau seama dacă sunt în cinstea mea, sau Pontiful a rămas la vechile obiceiuri.
– Când erai preot la ţară, Daniel, îţi aduceau mâncare? Tot dintr-asta?, mă-ntreabă şi zâmbeşte.
Întocmai, Hilda, îmi aduceau mâncare. Era foarte greu în Polonia după război. E adevărat, bătrânele îmi aduceau ouă, plăcinte, smântână. Ah, Polonia mea, Polonia mea…
Atâţia ani am adunat în mine tot ce trebuie să-i spun chiar acum, între supă şi bigos, şi nu găsesc primul cuvânt, dar începe el discuţia, şi se vede clar că e gata să mă asculte. Zice:
– Vezi tu, Daniel, e greu să-ntorci corabia asta mare. Există obişnuinţa de a gândi într-un anume fel despre evrei şi despre multe altele… Trebuie schimbată direcţia, dar fără să se răstoarne corabia.
– Corabia ta a aruncat evreii peste bord, asta-i problema, îi zic.
Stătea aşezat în faţa mea, ei da, un pic oblic, avea mâini mari, şi inelul cu piatra preţioasă era mare, pe cap avea o tichie albă – ca o chipa – şi mă asculta atent. Atunci i-am spus tot ce gândesc de câţiva ani, gânduri care nu-mi dau pace: Biserica i-a exclus pe evrei. Aşa gândesc eu, dar nu contează ce gândesc eu, important e ce gândea Pavel! Pentru el Biserica evreilor şi neevreilor la un loc era Biserica „unică, sfântă, catolică şi apostolică”. El nu şi-a imaginat niciodată Biserica fără evrei. Ea, Biserica circumciziei, avea dreptul să decidă cine aparţine acestei „catolicităţi”. Pavel a venit la Ierusalim nu numai ca să se plece, pur şi simplu, în faţa apostolilor Petru, Iacov şi Ioan. El era trimisul Bisericii-fiice, al Bisericii „păgânilor”. A venit să găsească Bisericamamă, creştinismul originar, iudeocreş tinismul, fiindcă vedea în el izvorul existenţei Bisericii. Pe urmă, în secolul al IV-lea, după Constantin, Bisericafiică s-a substituit Bisericii-mamă. De atunci, Ierusalimul n-a mai fost „strămoşul” bisericilor, iar „catolicitatea” înseamnă acum nu „unitate”, „ecumenism”, „universalitate”, ci numai „loialitate faţă de Roma”. Lumea greco-romană şi-a întors faţa de la izvorul ei, de la creştinismul originar care a moştenit de la iudaism orientarea către „ortopraxie”, adică respectarea poruncilor şi conduita demnă. Azi, să fii creştin înseamnă, înainte de toate, să recunoşti „doctrina” care vine de la Centru. Şi, din acest moment, Biserica nu mai este legământul veşnic al evreilor cu Dumnezeu, reînnoit în Isus Cristos ca legământ cu Dumnezeu al tuturor popoarelor care-L urmează pe Cristos, confirmând prin aceasta fidelitatea faţă de Legea lui Moise. Popoarele creştine nu sunt deloc un Nou Israel, ci Israelul lărgit. Noi, toţi împreună, circumcişi şi necircumcişi, am devenit Noul Israel, nu în sensul că l-am exclus pe cel Vechi, ci în sensul că Israel a cuprins toată lumea. Şi nu e vorba de o doctrină, ci numai de un mod de viaţă.
În Evanghelii găsim întrebarea evreului: Rabi, ce să fac ca să obţin izbăvirea? Şi Învăţătorul nu-i spune: crede aşa sau altminteri! El spune: mergi şi fă asta şi asta! Adică trăieşte urmând poruncile lui Moise! Iar tânărul acesta aşa şi face! Nici prin cap nu-i trece să încalce poruncile! Şi atunci Învăţătorul spune: faci ce trebuie! Dar, dacă vrei să atingi desăvârşirea, împarte tot ce ai şi urmează-Mă! Iată, acesta e creştinismul – să dai tot Domnului, nu a zecea parte, nu o jumătate, ci tot! Dar, pentru început, învaţă să dai, ca evreul, a zecea parte… Moise a învăţat omul să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de Dumnezeu, iar Isus l-a învăţat să şi le îndeplinească nu din datorie, ci din iubire.
De ce Roma să fie Biserica-mamă? Ea este Biserica-soră! Nu sunt împotriva Romei, dar nu sunt la ordinele Romei! Ce înseamnă Noul Israel? Ce face el, îl desfiinţează pe cel Vechi?
Pavel îşi dădea seama că popoarele păgâne sunt ramuri sălbatice grefate pe măslinul nealtoit, lăsat aşa de la natură (trimitere la Romani, 9, 14)! Israelul s-a deschis ca să primească noile popoare. Acesta nu e Noul Israel rupt de cel Vechi, acesta e Israelul Lărgit. Pavel nu-şi putea imagina că va fi o Biserică fără evrei!
Aici Papa mă întrerupe şi zice:
– Am greşit, îţi cer scuze. Mă bucur s-o spun.
A zis asta, Hilda, pentru că e un mare om, mai mare decât îţi închipui!
El s-a exprimat aşa: da, am greşit şi vreau să îndrept greşeala – spui bine când spui Israelul Lărgit!
Eu însă nu mă pot opri, nu ştiu dacă o să-l mai văd vreodată şi simt că trebuie să-i spun totul!
– La iudei, ca şi la creştini, omul stă în centru, nu Dumnezeu. Pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni. În om trebuie văzut Dumnezeu. În Cristos, omul, trebuie văzut Dumnezeu. La greci, în centru stă Adevărul. Principiul Adevărului. Şi în numele acestui principiu se poate desfiinţa omul. Mai mult decât atât, acela care desfiinţează omul, îl desfiinţează şi pe Dumnezeu. Biserica e vinovată faţă de evrei. La Emsk ne-au împuşcat în piaţa mare, între două biserici – catolică şi ortodoxă! Biserica i-a izgonit şi i-a afurisit pe evrei, şi a plătit pentru asta cu toate dezbinările care au urmat, cu toate schismele. Şi toate despărţirile astea au umplut Biserica de ruşine până-n ziua de azi. Unde e catolicitatea? Unde e universalitatea?
– Ştiu, Daniel. Ştiu, îmi zice.
– Nu-mi ajunge c-o ştii tu, îi zic.
– Ai răbdare, nu te grăbi. Corabia e mare!

Traducere din rusă de Gabriela Russo

(Roman în curs de apariţie în colecţia „Raftul Denisei” © Editura Humanitas Fiction)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara