Mulţi oameni îşi aduc aminte de copilărie ca de partea cea mai fericită a vieţii, înfrumuseţată de năzdrăvăniile proprii vârstei. În literatura noastră, această imagine a fost imortalizată de Ion Creangă, ale cărui amintiri au fost împărtăşite generaţiilor care l-au urmat. Există însă şi mărturii ale unor copilării marcate de un eveniment trist.
Una dintre ele aparţine autoarei de expresie romanşă sursilvană Ludivina Candinas-Collemberg şi poate fi socotită o bijuterie a genului. Compusă din 41 de istorii independente (Schimbarea, Pâine cu ciocolată, Gemenele, Satul meu etc.), legate cu un fir roşu de propria sa copilărie, cartea de amintiri Gloria şi ciocolata [Editura Garvera, 2014] fixează într-o limbă curată, proprie graiului său de acasă (satul tipic sursilvan Lumbrein), episoadele esenţiale care i-au marcat viaţa de copil : moartea mamei, autoritatea paternă, întâmplări legate de cei opt fraţi, munca în gospodărie, petrecerea zilelor de sărbătoare, şcoala, biserica etc.
Titlul cărţii evocă două articole de uz curent, considerate în anii ’50 un lux pentru nişte copii elveţieni de la ţară. Gloria era o marcă de şampon, produs necunoscut de tatăl familiei, ţăran din moşi-strămoşi, iar ciocolata, cuvânt imprimat pe pacheţelele conţinând cunoscutul praf de cacao, era de pe atunci deliciul preferat al copiilor, considerat încă scump în satele de munte.
Un scurt portret al autoarei ne este relevat de două fragmente din carte, unul la început, care ne indică faptul că autoarea cărţii este o scriitoare „ocazională”: „Aceste amintiri din copilărie le-am notat în toamna lui 2012, seara, în bucătăria cabanei noastre Pardatsch din Val Sumvitg” şi altul la sfârşitul textului, însoţit de o fotografie de fetiţă în braţele tatălui : „Ludivina Candinas-Collenberg, născută în 1947 la Lumbrein, a fost ţărancă şi cârciumăreasă şi locuieşte, ca gospodină a casei, cu bărbatul ei în Sumvitg. Cei trei copii adulţi au toţi profesii legate de artă. Cu fiica ei Jacinta [semnatara ilustraţiilor din cartea prezentă] a realizat în 2002 volumul pentru copii Zaccarias.”
Am selectat câteva proze scurte din cartea menţionată.

Schimbarea

Era foarte trist şi îndurerat, nu putea să vorbească cu nimeni, n-a fost în stare nici măcar să-i spună preotului să tragă clopotele. Tata n-a putut face altceva decât să se aşeze jos. Cei din spitalul de la Glion au trebuit să-l anunţe pe părintele că mama a murit. Când a născut gemenele, a sângerat mult şi a făcut o embolie. A trebuit să se ducă şi să ne lase pe toţi. Nouă copii şi tata.

A început să se perinde lumea în casa noastră, s-a luat mobila din camera de zi şi s-au pus înăuntru o mulţime de scaune, iar în camera de sus, o masă cu două lumânări şi un crucifix, un pahar cu apă şi ulei având un fitil cu lumina veşnică şi alături un crin alb. Apoi au adus sicriul. Lumea venea şi spunea rugăciuni. Eu stăteam pe genunchii verişoarei mele, o codană, şi mă uitam la fraţii mei, aşezaţi la rând de la mic la mare. şi toţi aveau veste şi cămăşi albe şi mai înalt ca ei, tata. Îmi plăceau fraţii şi-i găseam frumoşi, dar nu înţelegeam ce se întâmpla. Altceva nu-mi mai amintesc. Cineva a spus că tata n-a putut vorbi trei zile, a avut însă putere să stea în picioare la slujba de înmormântare. După îngropăciune, tata a zis: „Acuma tata trebuie să vândă vacile şi să lucreze cu ziua.” şi fraţii mei au plâns şi au spus : „Tată, să nu vinzi vacile.” şi el s-a făcut crescător de vite şi lucrurile au mers aşa.

Paralizaţi

Noi toţi eram pierduţi şi paralizaţi. Tata trebuia să aibă grijă de noi, copiii, şi de animalele lui, de ogoare, singur.

La câteva zile după ce mama zăcea în cimitir, au venit de la Cuera doi oameni cu mape care voiau să vorbească cu tata. E de văzut unde să punem copiii. Tata s-a supărat foarte rău şi a spus că niciodată copiii lui n-o să se despartă de el. E cazul să-i punem sub tutelă şi tata s-a apărat, el are singur grijă de copiii lui. Cei de la Cuera n-au putut face nimic şi au plecat. Asta a fost a doua lovitură. Ca şi când tata n-ar fi putut să vadă de noi. Fetiţele au fost puse într-o casă de orfani la Celerina. Laptele de mamă se trimitea zilnic de la Cuera pentru ele.

Pâine cu ciocolată

Soarele a început să se arate încetişor şi slab. Iarna a fost grea, cu multă zăpadă, şi avalanşele s-au spart în vale, îngropând oameni şi case. Noi nu eram singuri cu durerea noastră şi alţii îşi pierduseră membri de familie apropiaţi sau rude. 

Un om bun de la Vrin, care-şi pierduse nevasta de curând, a lăsat-o pe fata lui mai mică să vină la noi să ne-ajute. Ce povară grea şi ce răspundere. Ea trebuia să ajute la creşterea şi educarea noastră, pe lângă munca din casă, de la câmp şi cu animalele mici. Tata deţinea multe păşuni alpine, aşa că patru luni de iarnă avea de hrănit animalele la odăi şi serile lipsea de acasă şi nu vedea dacă băieţii îşi fac temele. Ea se îngrijea de toate şi pe deasupra mai făcea şi rugăciuni cu noi. Era foarte exactă şi curată. În zori venea cu trezitul, spălatul şi curăţatul încălţărilor, apoi masa de dimineaţă. O ceaşcă de ciocolată cu dumicaţi de pâine şi o bucată de brânză. A stat cu noi până la sfârşit patru ierni. Apoi am avut tinere din sat drept ajutor şi bune şi mai altfel. Au trebuit însă să aibă cu noi multă răbdare, putere şi nervi de fier. Ar fi putut să-şi găsească alte locuri de muncă, poate să servească pe undeva sau să intre în slujbă la vreo doamnă. Aşa s-au scurs şapte ani.

Duminica, fata din casă lua cu ea la slujbă pe fratele nostru cel mic şi el nu stătea locului o clipită. Ea punea pe masa din odaia mare o bomboană şi zicea: „Dac-o să fii cuminte, o să ai bomboana asta”, şi aşa mai mergea.

Gemenele

Începuserăm să intrăm în normal când, după şapte luni, vine vestea de la Celerina că una dintre gemene, Maria Luisa, a murit. Avea inima prea mare. Încă o lovitură. Din nou s-a scos mobila din camera mare şi s-au pus lumânările şi crucifixul şi lumea a venit să spună rugăciuni. Rănile s-au deschis. Ştiu doar că naşul, un bărbat mare şi uscat, a luat sicriul alb sub braţ şi lumea a însoţit iar pe ai mei în jos spre biserică şi cimitir.

E toamnă. Cam după un an, după praznicul bisericii, a doua Duminică din octombrie, tata a întrebat-o pe fata din casă: „Te duci la Celerina pentru cealaltă dintre gemene?” „Da, fac eu asta!” şi s-a dus. Când cei de la casa de copii i-au pus micuţa în braţe, a apucat-o frica. O ţandără de om cu oase moi şi fără carne. Ce-i asta? La început, fata din casă trebuia s-o ţină pe Carmelia toată ziua în braţe.

Cu timpul a început s-o pună pe un scaun, pe care-l capitona cu perne, ca s-o înveţe să şadă. Noi toţi făceam câte ceva cu ea, aşa că a prins putere şi a învăţat să meargă singură. Dădea ocol în jurul mesei din camera de zi, de cinci ori într-o parte şi tot de cinci ori în cealaltă. Şi toţi voiau să-i arate cum să vorbească, cum să ruleze limba ca să-l zică pe «R”, ea nu reuşea şi era sleită, dar râdea un pic.

Ea a vorbit toată viaţa pe limba ei.

Vorbe

Pe timpul acela, preoţii tunau şi fulgerau din amvon şi ameninţau cu focul gheenei şi al purgatoriului. Adulţii se sculau cu noaptea-n cap, pe la cinci, se duceau la biserică şi- şi băteau capul cu ce-ar fi greşit toată săptămâna şi mergeau să se spovedească la confesional. Mătăniile erau roase, câte o mărgică era căzută, de slujbe, parastase, rugăciuni.

Aveam încă cinci ani. Într-o frumoasă după-amiază, împreună cu o prietenă de joacă, eram în biserică. Cărţile de rugăciuni pentru fete ne fascinau. Atunci le-am dus în amvon, le-am dat drumul de sus şi am privit cum chipuri de sfinţi şi decedaţi zburau jos în bănci.

A fost mare zarvă în sat.

Bălana

Bălana trebuia să dea lapte, Neagra să tragă la plug. Vacile noastre de casă. Aveau de purtat poveri şi erau mereu cu noi, la câmp şi în pădure. Pe Bălana puteam s-o luăm după gât şi s-o mângâiem, bun animal. Neagra era cam încăpăţânată, avea coarnele drepte şi putere de cal. Ne erau dragi animalele noastre, cam patru de fiecare rasă. Viţelele noastre de un an erau slabe, băieţii le hrăneau uneori în staulul de lângă şcoală, când tata nu mai avea loc în grajdurile de la munte. Mai aveam oi, porci şi găini şi două capre, cea mare şi cea mică. Cea mică era aproape sigur pui de capră sălbatică, nu dădea lapte aproape deloc, făcea numai năzdrăvănii şi sărea orice gard de supăra vecinii. Sărind de sus şi-a rănit ugerul într-un cui. Am aşteptat până Duminică şi-atunci a zis tata : „Acum e momentul s-o operăm, în timpul vecerniei, când lumea e-n biserică”. Şi a încins un pic de răşină, a pus-o pe o cârpă pe care a legat-o de ugerul vacii mici. Ea a scos nişte răgete cumplite că a speriat tot satul.

Crăciun

Noaptea nopţilor.

Ne pregăteam de sărbătoare făcând lună întreaga casă, curat şi bine, şi înfăţam şi paturile curat. Dădeam jos din pod ieslea şi gătelile pentru pom. Tata aducea de dimineaţă, după ce hrănea animalele, un brad. Pe urmă, după-masă, fraţii mei îl instalau şi-l împodobeau şi mirosea aşa de bine a curat şi a brad. În ziua ceea, tata pleca devreme la munte ca să se poată întoarce pe la opt. La cină se dădea o supă, totdeauna o supă, o supă de fâină prăjită cu câteva felii de cartofi în ea şi nimic altceva. şi Sfânta Familie era săracă. După cină spunea tata: „Mă duc să văd dacă vine Pruncul Sfânt.” şi noi toţi stăteam în jurul mesei din bucătărie şi aşteptam. Apoi tata revenea zicând: „Pruncul e aici, veniţi în camera mare.” Şi noi intram şi vedeam în camera întunecată cum luceşte şi străluceşte bradul, ne aşezam în genunchi şi cântam Noapte sfântă de Crăciun şi alte colinde. Apoi sora noastră cea mică se scula în picioare şi-şi spunea versuleţul ei onomatopeic: «Es schneielet, es beielet, es got a kiala Wind…”,scotea muzicuţa de gură şi cânta puţin ceva ce semăna cu Noapte Sfântă. Noi toţi ne bucuram de producţia ei şi ea strălucea cu toată faţa şi râdea. Apoi fiecare dintre noi primea o pereche de şosete sau de mănuşi ori o căciuliţă tricotată, pe care o mătuşă de-a mamei din Sevgein le făcea an de an. Odată, am primit chiar o păpuşă, nu nouă, dar frumoasă, însă rar aveam voie să mă joc cu ea. Cred că am primit în două rânduri aceeaşi păpuşă de Crăciun.

Pe urmă stăteam împreună în camera mare şi tata ne povestea ceva, poate despre rudele lui emigrate în alte ţări şi ce făceau ele. Noi stăteam treji cu plăcere. La unsprezece se trăgea clopotul cel mare şi mergeam la slujbă. Unul rămânea acasă cu sora cea mică. Biserica era plină. După slujbă primeam o gustare. Tata se ducea cu un cuţit mare sus în cămară şi cobora cu jambon, trandafiri şi cârnaţi. Punea pe masă plăcintă, pâine cu père, coilic, brânză şi unt şi miere şi o cafea bună. Toate erau o bunătate şi spre orele două noi ne duceam la culcare şi tata îşi lua picioarele la drum spre munte. Era zăpadă şi senin şi scârţâia sub încălţări.

Frumoasă Noapte de Crăciun ! Tata era bun cu noi.

Gloria

Când aveam 11-12 ani şi ţineam casa alor mei, trebuia să merg şi la prăvălie pentru cumpărături. Tata nu-mi dădea bani ca să-i cheltuiesc cum voiam, deci totul trebuia pus pe hârtie. La asta servea un carneţel albastru pe care-l primeam la sfârşitul fiecărei luni. Tata şi cu mine stăteam în bucătărie unul în faţa altuia şi-l citeam. „Un pachet de cafea… atât şi atât.” „Un pachet de surogat… atât şi atât.” „Spagheti… atât şi atât.” „Mălai… atât şi atât.” „Un iaurt… cine mănâncă iaurt?” Asta era ceva foarte nou şi foarte bun. „Clu…ce clu?” „Soluţie pentru podele!” „Un pachet de orez… atât şi atât.” „Diverse… Gloria. Ce Gloria?” Era un şampon şi fraţii mei îl foloseau mult. „Gloria… puţină Gloria, bine?”

Lună de lună acelaşi lucru. Tata citea, nu gândea rău, eu plângeam, simţitoare cum eram. Atunci toţi ştiau: carnetul albastru este în casă.

Băieţii noştri

Primăvara, noi copiii ajutam la muncile agricole. Să scoatem bălegarul, să curăţăm păşunile de muşuroaiele de cârtiţe, să culegem pietrele şi să arăm. Se căuta o bucată de pământ potrivită pentru arat şi semănat cartofi sau orz. Întâi se trăgea o brazdă, apoi fixam acolo boii şi plugul ca să începem. Tata şi băieţii îşi scoteau bereta sau pălăria şi făceau Sfânta Cruce: „Îngerul Domnului a vestit pe Maria”. „Şi ea a zămislit de la Sfântul Duh”, răspundeam eu singură din partea femeilor. «Slavă ţie…” Şi apoi se puneau în mişcare boii şi plugarul, iar plugul întorcea brazde egale. Rădăcinile stăteau drept în sus ca nişte coarne şi noi copiii trebuia să le săpăm şi să netezim pământul. Uneori se ţineau ferm de glie şi se răsuceau şi noi tăiam un pătrăţel de pământ ca brăzdarul plugului să poată apuca o brazdă nouă. Hei rup şi hop şi aşa se înainta încetişor. Către amiază, tata zicea : „Pe ea o putem lăsa să plece.” şi eu trebuia să mă duc acasă şi să pregătesc prânzul. De pildă orez cu varză pudrat cu brânză rasă, castronul îl puneam într-o pânză cu ziare în jur ca să ţină cald şi farfuriile cele mai proaste deasupra şi totul legat ca un balot de fân. Într-o găleată, ibricul de cafea şi un rucsac cu linguri şi puţină pâine în el. Trebuia să mă grăbesc ca totul să stea cald până la locul de muncă.

Dacă eram pe munte şi aveam de greblat fânul, sâmbăta, când soarele se înclina spre apus, tata îi zicea lui Sin: „S-o lăsăm pe ea să plece…, iar tu poţi să faci capuns [= un fel de sarmale], că dacă vin băieţii...” Băieţii, băieţii, băieţii, mereu băieţii... Eu apucam rucsacul şi coboram alergând de la păşunile alpine în jos spre casă, ca să mai găsesc prăvălia deschisă. Cumpăram pentru toată săptămâna, apoi din grădină luam tot ce era nevoie. Şi începeam să pregătesc şi să înfăşor la capuns. Între timp apăreau băieţii de la Cuera sau din altă parte cu genţile lor burduşite. Să le goleşti şi să speli ce trebuia ca să fie curat şi uscat a doua zi. Se întuneca şi bărbaţii coborau de la munte cu lapte, iar noi ne bucuram de mâncare, deşi eram frânţi de oboseală. Duminica aveam de călcat hainele băieţilor. Fratele cel mare avea prietenă şi o pereche de ghete negre pe care eu nu izbuteam să le fac să strălucească destul. Paulina urca la noi şi punea lucrurile băieţilor în genţi. La ora patru pleca autobuzul şi noi îi însoţeam pe băieţi până la cursă şi ne luam rămas-bun pentru încă o săptămână. Apoi plecam iar la munte cu tot calabalâcul.

Tata şi băieţii lui!

Altminteri dacă era nemulţumit de vreunul din băieţi şi bombănea, eu ziceam: „Lasă, tată, se-ndreaptă el, o să fie bine...”

Şi el: „Tu ţii mereu cu băieţii...”

Cândva

Cel mai frumos timp era vara. Noi sădeam muşcatele acasă şi pe urmă plecam pentru o lună la munte. Acolo trăiam simplu şi primitiv, dar era frumos. Spre sfârşitul lui august, tata pleca pentru câteva zile cu un negustor de vite din vale , ca misit pe la stâne, ca să cumpere animale. Asta-i făcea bine. Noi copiii terminam, fără grabă, de strâns fânul de pe movile şi râpe şi de pe toate hârtoapele din jur.

La o vreme, tata îşi revenise un pic şi cobora mai jos de grajd să schimbe o vorbă cu ţăranii din vecini şi să mai râdă de toate încărcăturile scăpate la vale, alteori se ducea să joace cărţi.

Într-o seară de sâmbătă, când fraţii mei erau plecaţi să joace popice sau să se plimbe şi eu mai aveam încă de terminat treaba în bucătărie şi de pregătit prânzul pentru Duminică, l-am întrebat pe tata, care şedea la masă şi fuma pipă: „Cum s-a întâmplat cu mama noastră, cum era ea?” El şi-a pus pipa pe masă şi mult timp n-a scos o vorbă, apoi: „Ea era mai deşteaptă ca mine...” altceva nimic.

Şi eu am simţit că nu-i timpul să i se deschidă rana veche.

Prezentare şi traducere de Magdalena Popescu-Marin